Interviu. Conflictul separatist din Spania explicat

Conflictul din Spania între secesioniștii care doresc independența Cataloniei și guvern a ajuns într-un punct în care dialogul a fost eliminat, observă Cristian Cercel, specialist în naționalism și politici ale memoriei, doctor în științe politice și cercetător postdoctoral la Universitatea Ruhr din Bochum.

Pe de o parte, guvernul spaniol a reprimat cu violență referendumul pașnic, dar ilegal pentru independență. Pe de altă parte, secesioniștii apelează la o serie de mituri pentru a-și justifica demersul, în vreme ce în realitate este plauzibil ca forțarea independenței să dăuneze atât Spaniei cât și Cataloniei. În prezent, guvernul spaniol amenință că dacă este declarată independența Cataloniei, o va anula prin măsuri extreme—invocarea controversatului articol 155 din Constituție.

“Conflictele interetnice și sângerosul război civil din fosta Iugoslavie au fost interpretate cel mai adesea într-o cheie orientalizantă, semn al presupusei înapoieri a regiunii și a locuitorilor ei. Iată însă că identificările etnice pot duce la situații conflictuale și la eventuale dezagregări statale chiar și în Europa de Vest”, spune Cercel.

Se poate compara situația din Spania cu cea a Ținutului Secuiesc din România? Cât de bine gestionează UE aceste crize? Cum va evolua naționalismul în Europa? Răspunde Cristian Cercel.

Cum ați descrie confruntarea dintre catalanii care doresc independență și guvernul spaniol?

Orice “confruntare” de acest tip are la bază mai mulți factori. Catalonia este cea mai bogată regiune din Spania, iar componenta economică a jucat un rol important în conturarea discursurilor pentru independență. Privită din această perspectivă, mișcarea separatistă pare a avea la bază și un refuz al solidarității sociale și economice cu celelalte regiuni din Spania și cu Spania ca întreg. Aceasta este însă o problemă generală la nivelul întregii Uniuni Europene (și nu numai) care capătă diferite forme. Brexitul conservator, politicile de austeritate, politica economică europeană (germană) față de Grecia, respingerea aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen, dar și mișcările pentru independență din regiuni bogate precum Catalonia sau Lega Nord sunt, într-o anume măsură, legate toate de această logică neoliberală a competiției, diviziunii, a primatului economicului.

Mișcările separatiste au nevoie însă de argumente identitare și culturaliste: afirmarea tot mai puternică a unei identități naționale catalane distincte care nu se poate dezvolta ca atare, ba care este chiar reprimată în cadrul unui stat spaniol. De asemenea, discursurile identitare catalane implică și reprezentări ale unei superiorități culturale față de Spania. În plus, memoria Războiului Civil Spaniol și a politicii autoritare franchiste joacă un rol deosebit de important în conturarea unui clivaj catalano-spaniol.

Adică?

Catalonia are o tradiție antifranchistă, în războiul civil a fost de partea republicană.

În ce priveşte regimul Franco, de câțiva ani se observă un interes memorial tot mai mare față de acest trecut traumatic: au loc exhumări ale victimelor războiului civil şi în general există inițiative, foarte multe grassroots, care refuză practic așa-numitul "pact al uitării"—care a marcat trecerea de la autoritarism la democrație în Spania.

Memoria luptelor antifranchiste şi a represiunii franchiste (spaniole) e folosită în afirmarea secesiunii, e îmbrățișată şi de stânga. Iar atunci când statul spaniol intervine în forță, iar la manifestațiile antiindependiste apar unii cu mesaje pro-Franco, echivalența Spania azi - Spania lui Franco poate fi imediat activată (într-un context în care în ultimii ani există o tot mai mare preocupare față de trecutul recent).

Această memorie explică în parte de ce cauza independenței catalane are o capacitate de coagulare sensibil mai mare decât în cazul altor mișcări asemănătoare (vezi de pildă exemplul deja amintit al Lega Nord). Totuși, trebuie spus că idealurile politice ale alianței aflate acum la putere în Catalonia (sau cel puțin ale lui Puigdemont și ale partidului său) nu au prea multe în comun cu cele ale mișcării catalaniste din anii ’30, care era fără doar și poate una de stânga.

Totodată însă, modul în care guvernul Rajoy a reacționat față de referendumul catalan nu a făcut altceva decât să confirme imaginea unei continuități între naționalismul spaniol franchist și actuala putere de la Madrid

Cum ar trebui să ne raportăm la violența cu care guvernul spaniol a răspuns față de participanții la referendumul ilegal?

Poate că referendumul a fost declarat ilegal, însă răspunsul guvernului spaniol, acela de utilizare a intimidărilor și a forței brute, a confirmat practic că statul spaniol este unul represiv și a făcut ca reprezentarea catalanilor drept victime ale unei puteri colonizatoare să capete brusc sens.

Până la momentul referendumului, conflictul catalano-spaniol părea unul destul de inocuu, în orice caz nu unul care ar putea degenera în violență. Referendumul a reprezentat în mod evident o provocare politică a guvernului catalan. Violența fizică exercitată de reprezentanții puterii madrilene a făcut ca această provocare să se apropie tot mai mult de un “point of no return” și i-a făcut cu siguranță pe destui nehotărâți să se poziționeze în favoarea independenței sau, în orice caz, împotriva puterii de la Madrid.

Folosirea violenței în astfel de contexte face ca poziționările să devină tot mai radicale și tot mai lipsite de nuanțe. Cât timp era vorba doar de o confruntare politică, era loc de nuanțe. Statul spaniol și guvernul Rajoy sunt cei care au de pierdut prin permiterea intrării în logica lui “ori-ori”, căci au făcut ca opțiunea menținerii unității statale să fie asociată cu violența organelor de represiune. Ori-ori devine catalanii-care-voiau-doar-să-voteze vs. statul-spaniol-care-a-înăbușit-cu-forța-un-referendum.   

Secesioniștii promovează uneori mituri, cum ar fi că regiunea Catalonia ar intra automat în UE după desprinderea de Spania (ceea ce este fals, ar trece printr-un proces de aderare). Desprinderea de Spania este mai costisitoare decât exprimă adepții acesteia.

În situația de față, care ar fi o soluție ideală de rezolvare a conflictului din Spania?

Temperarea conflictului pare tot mai dificilă, mai ales în condițiile în care cele două părți de fapt nu par să-și vorbească. Dacă ne uităm la Puigdemont și Rajoy, relația pare a fi pe ducă: unul vrea să plece, dar ideal ar vrea ca și celălalt să fie de acord, în timp ce celălalt nici nu vrea să audă de așa ceva.

Desigur, nu trebuie să cădem în capcana de a echivala pozițiile celor două guverne cu pozițiile “catalanilor” și “spaniolilor” în general. Există voci importante care cer descaladarea conflictului (de pildă Ada Colau, primara Barcelonei). Au existat chiar manifestații pro-unitate, cărora li s-au asociat însă grupări fasciste nostalgie după Spania franchistă, ceea ce nu are cum să sugereze ceva bun.

Madridul însă nu pare a fi câtuși de puțin dispus să descaladeze situația, vezi de pildă amenințările cu invocarea articolului 155 din Constituție: dacă este declarată independența, aceasta va fi imediat suspendată.

Ce ar fi trebuit să facă guvernul spaniol pentru descaladarea conflictului?

Ar fi putut să permită desfășurarea pașnică a referendumului. Dacă participarea era sub 50%, puteau spune oricând că de fapt majoritatea nu vrea independență. În cazul în care ieșea pro-independență, nu recunoșteau rezultatul — pentru că referendumul a fost unul ilegal.

N-ar fi fost nici primul nici ultimul referendum chestionabil, ale cărui rezultate nu sunt puse în practică, dar permiterea acestuia lăsa o poartă deschisă spre dialog.

La ce ne putem aștepta în cazul în care nu se deschide un dialog între părți?

Dacă guvernul Rajoy își pune în practică amenințarea de a recurge la articolul 155 din Constituție, situația poate deveni și mai dramatică decât este, iar Spania are o istorie recentă a terorismului intern (în special basc, dar într-o mai mică măsură și catalan - vezi de pildă Terra Lliure).

Cum vi se pare că se poziționează UE când vine vorba de tendințe secesioniste în state membre?

UE se străduiește să nu se poziționeze, pentru că de fapt este profund depășită de situație. În general, UE nu pare să priceapă mare lucru din ce i se întâmplă. Brexitul, ascensiunea forțelor de extremă dreapta, conflictul catalano-spaniol — toate par a o lua pe nepregătite și nu duc câtuși de puțin la o autocritică. Ba, mai grav, unele dintre pozițiile forțelor de extremă dreapta devin apropriate de mainstreamul european, dar asta e altă poveste.

Secesionismul catalan nu este câtuși de puțin anti-UE, ba chiar faptul că o Catalonie independentă ar putea fi reprezentată direct la Bruxelles este unul dintre argumentele pro-independență. Rajoy și guvernul spaniol nu sunt nici ei anti-UE.

UE ar prefera probabil varianta mai simplă, cea a stabilității, și nu varianta declarării (unilaterale ori nu) a independenței, care i-ar complica foarte tare existența. Aceasta îmi pare a fi poziția UE în general față de tendințele secesioniste, vezi de pildă și poziția față de referendumul scoțian pe când Regatul Unit era încă membru al Uniunii.

În plus, declararea unilaterale a independenței ar obliga UE și celelalte state să ia poziție, să recunoască ori nu această independență: este cu siguranță o situație pe care mai nimeni nu și-o dorește. O declarare a independenței cu acordul guvernului spaniol, extrem de puțin probabilă, ar fi mai bine primită, dar chiar și în acest caz care în momentul de față pare cât se poate de ireal nu ar exista apoi nicio siguranță că procesul de aderare la UE a acestui eventual stat catalan ar fi încununat de succes.

De-a lungul evenimentelor din Spania, am sesizat că în România a apărut temerea că secesioniștii spanioli le vor da idei/ îi vor legitima pe cei care doresc autonomia Ținutului Secuiesc. Poate fi trasată o astfel de paralelă?

Că suntem pro ori contra, trebuie să subliniem totuși că autonomia Ținutului Secuiesc nu este totuna cu secesiunea. Cei care doresc autonomia Ținutului Secuiesc ar fi probabil satisfăcuți dacă ar primi gradul de autonomie pe care îl are Catalonia în momentul de față.

Diferențele sunt însă majore:

• Minoritatea maghiară nu este concentrată exclusiv în Ținutul Secuiesc, statul maghiar se implică politic în chestiuni care îi privesc pe etnicii maghiari din România (nu există un astfel de actor extern în cazul catalan);

• Ținutul Secuiesc este departe de a fi printre cele mai bogate regiuni din România;

• Nefiind o unitate recunoscută administrativ, granițele Ținutului Secuiesc nu sunt foarte clare.

Cu siguranță că independența Cataloniei, realizată în numele principiului auto-determinării (un principiu pe cât de generos și emancipator aparent, pe atât de neclar de fapt și de drept) ar fi bine primită de susținătorii autonomiei Ținutului Secuiesc, dar argumentele acestora ar fi probabil de genul: “catalanii au independență, noi n-avem nici măcar autonomie”.

Care sunt principalele distincții dintre ce se întâmplă acum în Spania și ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie?

Conflictele interetnice și sângerosul război civil din fosta Iugoslavie au fost interpretate cel mai adesea într-o cheie orientalizantă, semn al presupusei înapoieri a regiunii și a locuitorilor ei. Iată însă că identificările (nu folosesc termenul “identități” pentru că este mult prea adesea asociat cu ceva static, etern) etnice pot duce la situații conflictuale și la eventuale dezagregări statale chiar și în Europa de Vest.

Dezintegrarea fostei Iugoslavii s-a petrecut pe fondul unei crize economice și a impunerii unor măsuri de austeritate: cine vrea să compare cele două situații (sau situația UE în general cu cea din fosta Iugoslavie) trebuie să ia în considerare impactul politicilor economice asupra societății și vieții sociale.

Naționalismele se dezvoltă mai ușor atunci când pacea socială e distrusă (sau în proces de distrugere).

În plus, și în fosta Iugoslavie, recursul la memoria conflictuală a celui de-al doilea război mondial a jucat un rol în procesul de radicalizare, conflictul fiind însă înțeles în termeni etnici, iar fasciști erau întotdeauna ceilalți.

E posibil să se întâmple ceva de acest gen și în Spania—memoria conflictului social și politic să fie activată cu precădere în cheie etnică. Ambele părți s-au acuzat reciproc de “fascism” și în cazul catalan.

Cum credeți că se va contura raportarea la națiuni a generațiilor viitoare?

Nu știu cum se vor contura generațiile viitoare, dar văd că generațiile actuale se întorc tot mai mult către forme conservatoare de naționalism, parohialism, xenofobie, religiozitate, tribalism.  

Este o consecință directă a marșului global al neoliberalismului economic, a pieței drept ideal suprem și a transformării oamenilor în “resurse umane”. Inegalitățile sociale și economice sunt în creștere. Nemulțumirile se transformă în atacuri împotriva globalizării, ceea ce duce apoi la această retragere către naționalism și alte forme de parohialism.

Problema este însă că astfel par a fi uitate din păcate și proiectele mondialiste alternative neoliberalismului economic: internaționalismul, solidaritățile transnaționale, pacea globală. Cât timp conflictul este unul aproape exclusiv între capitalism neoliberal și naționalism, naționalismele și fascismele vor fi în creștere, mai ales că cel dintâi găsește mereu metode de a conviețui ori de a le apropria pe cele din urmă. Cazul Trump este cel mai elocvent în această privință—Trump pe care, apropo, Rajoy l-a vizitat de curând, prilej cu care președintele american s-a exprimat împotriva secesiunii.