Digi24.ro: Armata turcă are o experienţă considerabilă în a trage pe linie moartă puterea politică. Având în vedere ultimul deznodământ, a fost puciul din 15/16 iulie, în mod extraordinar, operă de amator sau este acest eşec un barometru al schimbărilor profunde pe care Erdogan le-a operat în cei 13 ani de când conduce Turcia?
Şerban F. Cioculescu: Luând în considerare datele de care dispun până în acest moment, cred că rebeliunea a aparţinut doar unui mic segment al numeroasei armate turce. Ce reprezintă în fond 1500-2000 de militari raportat la un total de circa 600.000? Este vorba probabil de prima tentativă eşuată a armatei de a da jos o guvernare civilă, acuzată că se îndepărtează de regulile constituţionale, de moştenirea kemalistă în favoarea unui model islamic, ultra-conservator. Ambii factori au contribuit: AKP (partid aflat la guvernare din 2002) şi Erdogan au destructurat armata eliminând în anii 2007-2013 o bună parte din corpul ofiţeresc superior, aducând în loc ofiţeri loiali, dar cred că şi puciştii au dat dovadă de mult amatorism, nefiind capabili să îl aresteze sau elimine pe Erdogan, nici să atragă de partea lor majoritatea ofiţerilor superiori, de asemenea nu au avut sprijin în rândurile marilor partide de opoziţie.
Armata turcă este mare şi are experienţa conflictelor reale – confruntări constante cu kurzii, presiunea, de câţiva ani încoace, de pe frontierele cu Siria şi Irak – toate contribuind, implicit, la perfecţionarea corpului militar. Totuşi, cât sunt de mari riscurile ca epurările în curs şi şocurile asociate acestora să slăbească semnificativ capacitatea armatei turce de a rămâne în parametri?
Numărul mare de ofiţeri şi subofiţeri arestaţi, de cadre epurate va contribui evident la reducerea capacităţii de luptă a armatei turce şi la diminuarea acestui “spirit de corp”, atât de necesar oricărei armate din lume. Ani de zile se vor resimţi efectele, chiar dacă preşedintele şi premierul vor decide eliberarea unor militari acum arestaţi şi reabilitarea acestora, aşa cum de altfel a anunţat recent. Din motive electorale nu vor putea face acest lucru decât pentru un număr mic de cadre. La cum se prezintă lucrurile acum, cu mii de militari arestaţi, sute de ofiţeri reţinuţi şi unii destituiţi, închideri de baze, anchete brutale, înfiinţarea unui cimitir pentru “trădători”, anticipez o dezorganizare masivă a forţelor armate care va fi corectată doar în ani de zile. Preşedintele şi guvernul vor încerca să înlocuiască mai ales multe cadre din aviaţie, în care nu mai au încredere (mulţi pucişti proveneau din aviaţia militară), dar este un lucru complicat deoarece un bun ofiţer aviator se formează în ani îndelungaţi de antrenamente şi şcolarizare. Arestarea unor ofiţeri care colaborau frecvent cu aliaţii din NATO, mai ales cu cei din SUA, “şicanele” privind închiderea periodică a bazei de la Incirlik vor irita SUA şi e posibil ca americanii să îşi reducă sprijinul logistic pentru armata turcă. De asemenea, închiderea academiilor militare specializate pe diverse arme şi înlocuirea lor cu o mare Universitate de Apărare corepunde efortului de a controla şi a centraliza baza de pregătire a ofiţerilor, contactele lor cu străinătatea. Armata va fi extrem de politizată, va exista o tensiune şi mai acută între cadrele vechi, pregătite în sistemul kemalist şi ofiţerii tineri, promovaţi de preşedinte spre a fi loiali lui şi statului, în ordinea aceasta.
Ce grad de probabilitate are izbucnirea unui război civil, eventual şi cu conotaţii sectare, în Turcia?
Nimeni, cu excepţia unor jihadişti, şi poate a unor elemente radicale kurde, nu ar dori să vadă Turcia afundându-se într-un război civil “sectar”, de tipul celui din Siria vecină. Dar riscul din păcate există. AKP şi Erdogan se bucură de loialitatea a circa 52% din electorat, dar ţara este acum extrem de polarizată. Arestările de jurnalişti, de magistraţi, începute cu ani de zile înainte de puci, limitarea libertăţii presei, presiunile asupra opoziţiei parlamentare au contribuit masiv la această realitate. Pe măsură ce Erdogan va dori să devină un preşedinte cu puteri extinse, modificând Constituţia, controlând total armata şi serviciile, limitând la maximum drepturile societăţii civile, cu atât opoziţia internă se va ridica la luptă. Anticipez acest trend, de altfel logic. Nu doar “kemaliştii” se vor manifesta ca vector al frustrărilor, dar şi forţele de stânga, socialiştii, evident şi anarhiştii, spre a nu mai menţiona acţiunile agresive ale kurzilor care prin PKK au reluat lupta, fiind provocaţi de agresivitatea regimului Erdogan. Acordul de pace din 2009 cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a durat până când preşedintele Erdogan, dornic să obţină capital electoral în dauna opoziţiei, a decis să reaprindă acest conflict, acuzându-i pe kurzi că sunt un pericol pentru statul turc, că se implică în războiul sirian etc.
Vă aşteptaţi ca prelungirea instabilităţii în Turcia să reverbereze dincolo de frontierele ei?
Din păcate da, pentru că Turcia are relaţii dificile cu vecinii săi, inclusiv cei din NATO, adică Grecia şi Bulgaria. Doctrina oficială, afirmată de ex-premierul şi ex-ministrul de externe Davutoglu – “zero probleme cu vecinii”, s-a dovedit un fiasco de proporţii. Acum unii experţi spun că Erdogan riscă să ducă Turcia spre Rusia, îndepărtând-o efectiv de NATO şi UE. De pildă oferind Rusiei satisfacţii in Siria, ori în Ucraina sau reintroducând pedeapsa cu moartea. Personal nu cred că se va ajunge atât de departe, dar chiar diluarea opoziţiei faţă de agresivitatea Rusiei în Marea Neagră riscă să dăuneze coeziunii de ansamblu la nivelul NATO.
Este posibil ca o parte din energiile negative degajate de turbulenţele din Turcia să se răsfrângă asupra Balcanilor, un spaţiu în care Ankara şi-a extins influenţa după spargerea blocului iugoslav?
Da, este posibil. Turcia a finanţat şi în trecut moschei sunnite în state precum Bosnia şi Albania ori Kosovo, la concurenţă cu Arabia Saudită. De asemenea regimul AKP doreşte extinderea influenţei de tip soft power in Balcanii de Vest pe liniile fostului Imperiu Otoman. Acum, paradoxal, prigoana teribilă contra şcolilor şi moscheilor “guleniste” riscă să ducă la reducerea soft power-ului Turciei în zonă. În Bulgaria există o minoritate turcă consistentă, nu e exclus să asistăm la conflicte interne între AKP-işti şi cei care li se opun (nu doar gulenistii ci şi kemaliştii etc). Grecia, stat aliat cu Turcia in NATO, priveşte cu mare îngrijorare situaţia deoarece se teme că Turcia, lezată de atitudinea Vestului, va decide să lase din nou valurile de imigranţi să se reverse asupra UE, pe ruta balcanică. Să nu uităm de cei opt militari turci dezertori, refugiaţi in Grecia, şi pe care Ankara îi cere insistent spre a îi judeca. Atena ar dori probabil să îi predea cât mai repede, spre a normaliza parţial relaţiile cu Turcia, dar există presiuni europene şi americane să nu se grăbească, pentru că, spun unii avocaţi ai drepturilor omului, nu e sigur că aceşti militari ar avea parte de un proces corect la ei în ţară şi că nu ar risca torturi, bătăi, sau chiar mai rău dacă se introduce retroactiv pedeapsa cu moartea.
Când ne referim la Balcanii ultimelor două decenii, vorbim practic de o zonă de confluenţă a intereselor Turciei şi Rusiei. Totodată, lovitura ratată împotriva lui Erdogan a accelerat o apropiere interesantă între Moscova şi Ankara, ale cărei semne deveniseră cât de cât vizible cu ceva vreme înainte. Ce anunţă aceste întâlniri, repetate, dintre două ţări care mai degrabă se concurau decât să asociau?
Imi e greu să cred că Erdogan poate arunca brusc Turcia în braţele Rusiei, renunţând la NATO. Acest scenariu e posibil, dar nu probabil. În primul rând pentru că o parte din elitele şi populaţia din Turcia nu vede cu ochi buni politicile externe agresive ale lui Putin, mai ales în Ucraina (Crimeea are mulţi tătari, legaţi istoric de Turcia, iar aceştia se plâng de persecuţiile ruseşti), dar şi în Siria unde Ankara ar vrea să scape de preşedintele Assad, clientul favorit al Moscovei. Însă conflictul pe care Erdogan şi Yildirim îl intreţin cu SUA, acuzând America că a sprijinit puciul şi aducând ca “dovadă” inapetenţia Washington-ului de a îl preda pe predicatorul Fethulah Gulen Turciei cred că a mers prea departe. Ar putea fi doar un gest menit să dea satisfacţie aripii anti-americane şi anti-NATO a AKP, sau chiar un semnal dat Rusiei că Turcia ar fi dispusă să face unele concesii geopolitice în schimbul unor avantaje economice. De pildă să obţină şi mai multe gaze din Rusia, prin conducta Turkish Stream, pe care cele două state au planificat-o deja încă din 2014-2015. Sau o centrală nucleară facută cu tehnologie rusă în Turcia de către compania rusă Rossatom, proiect despre care desigur că preşedinţii Putin şi Erdogan vor discuta la întâlnirea lor planificată. Nu mai vorbesc de aspectul financiar al turismului – peste patru milioane de turişti ruşi în Turcia în 2014, în condiţiile în care atacurile teroriste şi conflictul cu Rusia din noiembrie 2015 au redus drastic ponderea turismului în PIB.
Va rămâne Turcia legată de spaţiul euro-atlantic? Momentan, declaraţiile venit de la Ankara indică o iritare de proporţii a regimului rămas la putere, faţă de UE şi SUA.
După cum spuneam, Tucia e posibil să fie atrasă economic tot mai mult de către Rusia, însă aspectele geopolitice şi identitare o vor menţine totuşi în NATO şi cred că şi parteneriatul strategic cu SUA va fi cumva “reparat” în cele din urmă. Spre a se legitima pe plan intern şi a da satisfacţie aripii dure, anti-occidentale a militanţilor AKP, cred că preşedintele şi premierul vor continua să acuze Occidentul de fragilitatea internă a statului, de divizarea societăţii, fiind mult mai uşor să se găsească ţapi ispăşitori decât să se recunoască cu sinceritate că măsurile represive luate de stat contra unei părţi a societăţii au polarizat-o pe aceasta peste nivelul acceptabil. Nu ştiu ce şanse de integrare europeană mai are Turcia, mai ales dacă măsurile luate contra puciştilor vor afecta baza statului de drept. E posibil ca pe viitor Turcia să accepte să fie doar un partener economic al UE şi unul de securitate. Oricum, în plan geopolitic, Turcia e un soi de punte între UE-NATO, Rusia şi Orientul Mijlociu.
Ce ar însemna pentru NATO pierderea - fie şi numai de facto - a unui aliat precum Turcia?
În mod cert ar fi o evoluţie foarte proastă, ca să nu spun o catastrofă. Planificarea de flanc a NATO în zona Mării Negre ar fi de negândit fără Turcia. O plecare a Turciei în direcţia Rusiei şi Chinei ar lăsa descompletat flancul estic al Alianţei, obligând SUA să contribuie şi mai mult la apărarea europeană. Trebuie evitat pe cât posibil orice astfel de scenariu, însă pe de altă parte se înşeală acei analişti care spun că ar trebui ca NATO şi implicit România să închidă ochii în ce priveşte măsurile interne, oricât de represive, luate de executivul de la Ankara dupa tentativa de puci. Să nu uităm că NATO şi UE se bazează primordial pe valori comune, sunt structuri ce aduc laolaltă democraţii autentice. Cel puţin în teorie, dacă ne gândim la unele derive semnalate în Ungaria, Polonia etc.
La Marea Neagră, Bulgaria şi Turcia erau consideraţi doi aliaţi-cheie pentru România, Bucureştiul mizând pe cele două state în planificarea strategiilor sale politico-militare. După momentul "flota NATO" şi pe fondul încălzirii relaţiilor ruso-turce, se poate trage deja concluzia că România a cam rămas singură?
Să nu ne grăbim cu asemenea afirmaţii. Am spus deja că planificarea de flanc a NATO e un efort colectiv şi presupune o viziune comună asupra riscurilor şi ameninţărilor, precum şi solidaritate, asumarea riscurilor aferente. Şi Bulgaria, şi Turcia rămân state aliate, cu toate că o parte din opinia publică a acestora tinde spre o reconciliere rapidă cu Rusia. Bulgaria e practic scindată în două tabere, pro-Vest şi pro-apropiere de Rusia, mai ales din motive economice, contează mult cine va deţine puterea, cum vor comunica elitele politice cu poporul, ce tip de discurs va prevala. Iar Turcia are ca şi Bulgaria mare nevoie de gazele din Rusia, de turişti, însă momentan cred că nici unul dintre aceste state nu ar risca să se separe de lumea euro-atlantică, pentru că incertitudinile şi riscurile ar fi prea mari.
Citiţi şi:
Interviu cu Armand Goşu. Situaţia din Turcia se suprapune pe o "gravă vulnerabilitate a României"
Interviu cu Valentin Naumescu. De ce nu poate rezista o alianţă Rusia-Turcia-Iran
Interviu cu Vladimir Tismăneanu. „Marea eroare”, mama Rusiei lui Putin
