Pentru România, ţări precum Rusia, Turcia şi Ungaria sunt vecini-porţi: spre Asia, Orientul Mijlociu şi Europa Occidentală. Dincolo de raţiuni care trimit la binecunoscuta şi încărcata istorie comună, dispunerea geografică şi perspectiva geopolitică a celor trei oferă Bucureştiului un motiv în plus să ţină sub lupă ce se întâmplă la Moscova, Ankara, Budapesta.
Iar atmosfera din cele trei capitale are -cum altfel? - legătură cu evenimente anterioare; care s-au petrecut sau, după cum constată profesorul Vladimir Tismăneanu, din contră, care nu s-au mai petrecut.
„În Rusia, marea eroare s-a produs sub Boris Elţîn, când nu a avut loc promisul proces al partidului comunist. În Turcia, s-a mizat pe un fel despotism islamic luminat, o altă iluzie”, iar în Ungaria ascensiunea lui Viktor Orban are câte ceva şi din cea a lui Hugo Chavez, explică Vladimir Tismăneanu, într-un interviu acordat Digi24.ro. „S-a crezut că miturile politice, ceea ce eu numesc fantasmele salvării, s-au evaporat. Iată-le revenite în chip agresiv şi, neîndoios, periculos”, punctează politologul român, stabilit în America. O Americă în care ascensiunea lui Donald Trump spre Casa Albă a stârnit pasiuni, ca şi temeri puternice. „Partidul Republican nu este NSDAP (partidul naţional-socialist). Deci, alarma e justificată, panica nu”, sună diagnosticul profesorului Tismăneanu, pentru care, odată trecând Atlanticul, „problema cea mare în România de azi este declinul presei oneste şi atrofierea societăţii civile”.
Digi24.ro: Epurările operate de Erdogan le-au amintit multora de metodele folosite împotriva elitelor de Stalin, Hitler, Mao. Sunt exagerate asemenea comparaţii?
Vladimir Tismăneanu: Este vorba de un regim represiv, dar până la ora actuală nu unul exterminist, Erdogan nu a înfiinţat lagăre de concentrare. Se prea poate să o facă în viitor, omul pare sau precis este instabil, cu accente paranoice evidente. Dar libertăţile civice sunt practic suspendate, au loc concedieri şi arestări masive. Deci, dacă vreţi, un autoritarism proto-fascist.
În Rusia şi Turcia, societatea civilă este strivită de puterea politico-oligarhică. În ambele ţări, presa a fost înlocuită integral cu un aparat de propagandă care, dată fiindu-i mărimea, nici dacă ar vrea nu ar mai putea să îşi cosmetizeze esenţa. Iar ceea ce vedem azi şi la Moscova, şi la Ankara e rodul unor tendinţe care se manifestă de ani buni şi care au generat acumulări progresive. Cum a pierdut Occidentul partida, în a menţine "deschise" aceste două ţări?
Occidentul s-a amăgit cu iluzia unei teleologii liberal-democratice, a sfârşitului Istoriei, a ignorat, plătind azi scump, existenţa forţelor interesate în reluarea experimentelor anti-liberale. Un Aleksandr Dughin a fost privit ca un excentric, nu ca un ideolog al unei restauraţii militariste. În Rusia, marea eroare s-a produs sub Boris Elţîn, când nu a avut loc promisul proces al partidului comunist. În Turcia, s-a mizat pe un fel despotism islamic luminat, o altă iluzie, cum se vede atât de clar acum. S-a crezut că miturile politice, ceea ce eu numesc fantasmele salvării, s-au evaporat. Iată-le revenite în chip agresiv şi, neîndoios, periculos...
În Ungaria a trecut deja ceva vreme de când Viktor Orban şi-a luat, inclusiv public, adio de la democraţia liberală, dar popularitatea sa nu s-a diminuat. În majoritatea lor, ungurii par a-şi dori altceva, la 25 de ani de la căderea comunismului. Ce anume? E limpede că societatea deschisă e undeva în fundul listei.
Împreună cu politologul Marius Stan, am scris pe larg despre sursele şi resursele orbanismului. Scopul nostru este să desluşim cum a prins fiinţă noul val autoritar. Viktor Orban este un populist conservator care a reuşit să mobilizeze în chip manipulativ sentimenul naţional şi a mizat pe sensibilităţile traitionaliste ale "Ungariei profunde". Metamorfoza lui Orban a început cu ani în urmă, dar ea s-a accentuat în ultimul deceniu. Este şi o chestiune de auto-percepţie. Orban se consideră un fel de lider al rezistenţei globale împotriva valorilor civic-liberale. Pentru el, existenţa partidului extremist Jobbik este un mare avantaj. Poate să pozeze în om de centru, ponderat şi raţional. Scopul său este acumularea monopolistă a puterii. Se crede un lider providenţial şi acţionează în consecinţă.
Dacă tot am amintit de Ungaria, merită subliniat că Orban cel din zilele noastre este produsul unei piruete de aproape 180 de grade a primului Orban, cel din 1990 - pe linia raportării la ordinea liberală, ca şi în relaţia cu Rusia. Nu e succesul acestor lideri-cameleon un barometru care dă, de fapt, măsura unor cangrene mult mai adânci la nivelul societăţilor care continuă să-i propulseze?
Dispariţia colosului ideocratic numit URSS, cu 25 de ani în urmă, a generat deopotrivă euforie şi anxietate. Partidul lui Orban, Fidesz, era într-adevăr modern, pro-occidental, un fel de hipsteri politici. Li se spunea democraţi de tip MTV. Dar această convertire s-a prefigurat, cum ziceam, în radicalismul tot mai pronunţat patriotard de după 2000. Orban are un miros fin pentru ceea ce pulsează, psihologic vorbind, în străfundurile societăţii. Adăugaţi aici şi propriile-i resentimente în raport cu liderii a ceea ce a fost Opoziţia Democratică. Adăugaţi, de asemenea, cinismul, corupţia şi clientelismul Partidului Socialist. Populismul mizează pe starea de malaise, de nemulţumire în raport cu abdicările morale ale clasei politice. Astfel a ajuns colonelul Hugo Chavez la putere în Venezuela.
România însăşi a traversat, în 2012, o cumpăna din care a scăpat până la urmă relativ intactă. Cum însă cei care au dus-o atunci în acea situaţie caută şi azi soluţii să se replieze şi cum contextul european continuă să se degradeze, ce şanse are o ţară că România să nu se infecteze? Oracolul istoriei ce ne arată?
Într-un fel, ghinionul României a fost şi norocul ei. Mă gândesc că aceste scenarii testate azi în Rusia, Ungaria, până la un punct Polonia, au fost încercate, cu devastatoasre efecte, în România primului deceniu post-comunist. Naţionalismul pompierist, îl putem numi şi tribalism, a fost apanajul PRM şi al "Vetrei Româneşti", ba chiar şi al unor sectoare din variile reîncarnări feseniste. Nu cred că în România de azi există ispita reluării acelor lamentabile tentative de a respinge adevăratele reforme. Pentru mine, problema cea mare în România de azi este declinul presei oneste şi atrofierea societăţii civile. Domneşte un fel de resemnare că, de fapt, nu se poate face nimic. Am scris un scurt text intitulat "Greaţa", a apărut pe pagină mea FB. Cum să nu te cuprindă greaţa când afli despre sumele astronomice vânturate de Vântu pentru a-şi asigura dominaţia în mass media şi printre politicieni?
Cele mai nocive curente care se manifestă azi în Europa au trecut în cele din urmă Atlanticul. Donald Trump le-a pus o fundă roz, şi-a decorat cu ele oferta electorală şi, trebuie spus, nu fără un oarecare succes. După ce America, cu spiritul ei liber, a inspirat o Europa răvăşită de război şi totalitarism, avem azi senzaţia că se apropie momentul acela în care, invers, o Europa tot mai închisă ar putea "inspiră" America. N-ar fi o tragedie?
Donald Trump este un personaj clinic în mai mult de o privinţa: ignorant, narcisist, xenofob, iresponsabil, isteroid, el cântă în strună celui mai scăzut numitor al spiritului civic. Dar cred că enormele gafe din ultima vreme, în special dispreţul afişat pentru familia unui militar căzut la datorie, îl vor costa mult electoral vorbind. A trecut un prag al tolerabilului. Este un nou senator Joseph McCarthy, cred că va sfârşi precum acesta. Nu ne aflăm aici într-o situaţie de tipul Republicii de la Weimar. Partidul Republican nu este NSDAP (partidul naţional-socialist). Deci, alarma e justificată, panica nu.
Citiţi şi:
Interviu cu Armand Goşu. Situaţia din Turcia se suprapune pe o "gravă vulnerabilitate a României"
Interviu cu Valentin Naumescu. De ce nu poate rezista o alianţă Rusia-Turcia-Iran
Interviu cu Şerban F. Cioculescu. În Turcia există riscul unui război civil. Ce va fi în Balcani
