Dragnea își pregătește plecarea de la putere

De ce a început Dragnea asaltul împotriva companiilor private? Găurile din buget, cauzate de proasta guvernare și de lipsa banilor necesari creșterilor de salarii și de pensii promise reprezintă un răspuns incomplet. Avea șanse mai mari să obțină venituri în plus cu vorba bună, după negocieri cu asocațiile patronale sau, direct, cu marile companii. Tot nu i-ar fi fost deajuns, ar fi trebuit să ajusteze din greu promisiunile, dar putea evita scandalul imens pe care l-a generat și care este de abia la început.

Tonul belicos adoptat, în discursul de duminică, împotriva marilor firme și a Occidentului, ca și anunțul că va da până pe 15 ianuarie Ordonanța privind amnistia și grațierea sunt semne că liderul PSD are alte obiective. Iar pentru atingerea lor, scandalul este de dorit, nu de evitat. Care ar fi aceste obiective?

Deși persistă unele semne de întrebare, este destul de probabil că Dragnea ia în calcul că emiterea Ordonanței va duce la ieșirea de la guvernare a coaliției PSD-ALDE, pe fondul unor proteste de stradă de o amploare fără precedent. Însă, șeful PSD nu mai pare deloc deranjat de o astfel de perspectivă. Din contră, pare că o provoacă. De ce? Pentru că se gândește cât se poate de serios la o candidatură la prezidențiale.

Nu este prima oară când se vorbește de această posibilitate. Cel mai recent, informația a apărut după ziua de naștere a Irinei Tănase, prietena lui Liviu Dragnea, când acesta le-ar fi spus invitaților că în niciun caz nu îl va susține pe Tăriceanu la prezidențiale și că el va fi candidatul PSD. Ultima confirmare a venit chiar de la Ion Iliescu, prin interviul pe care l-a dat cotidianului francez Le Figaro.

Citiți și: Ion Iliescu, inculpat în dosarul Revoluției

Fondatorul PSD a spus că partidul pe care l-a înființat și condus ar trebui să-l susțină în cursa pentru Cotroceni pe Călin Popescu Tăriceanu. Pentru cine urmărește politica, declarația lui Iliescu este la fel de șocantă ca o recunoaștere a responsabilității pentru crimele de la Revoluție. Este aproape ireal că Iliescu spune răspicat că PSD ar trebui să mizeze în lupta pentru cea mai importantă funcție în stat pe un politician din alt partid!

Nu ar fi făcut-o niciodată dacă situația partidului nu ar fi fost dramatică. Și nu pentru că nu există ”o personalitate din PSD care să aibă susţinerea maselor. Nu suficient. Din păcate!,” după cum spune. Gabriela Firea, de exemplu, nu stă atât de rău în sondaje încât să nu poată fi luată în calcul. Ci pentru că știe că Dragnea vrea el să devină președinte și încearcă să-l convingă să renunțe. De ce? Pentru că strategia lui Dragnea ar putea distruge PSD, moștenirea sa politică.

Noua strategie a lui Dragnea este copiată, grosier, fără să țină cont de diferențele dintre cele două țări, după cea haiducească folosită de Viktor Orban în Ungaria: discurs populist, naționalist, xenofob, populist, anti-Uniunea Europeană, anti-corporații, dublat de creșterea taxelor pentru firme și de plafonări de prețuri la utilități. Cu retorica, mai scremut, liderul PSD o scoate la capăt. Citește ce îi scrie ”batistuța” lui Vântu. Problema lui și a Guvernului este cu măsurile concrete. Și e una dublă.

Pe de o parte, promisiunile de creșteri de salarii și de pensii promise au fost atât de mari încât nu le-ar putea onora nici dacă noile taxe vor aduce veniturile prognozate. Pe de altă parte, are nevoie de bani rapid iar veniturile suplimentare nu vor ajunge la buget peste noapte.

Nici măcar de cârpeli nu mai are timp. Directori de instituții publice importante au ajuns să se milogească lună de lună de companiile de apă și de curent ca să-i păsuiască, pentru că nu mai au nici bani de utilități. Până la onorarea promisiunilor, regimul Dragnea se chinuie să asigure supraviețuirea statului. Și nu vorbim de primării de comune, ci de instituții centrale vitale!

Din cauza acestui risc de colaps, se pare, dar și a acumulării accelerate a promisiunilor neonorate a decis Dragnea că nu mai merită să se agațe de putere. Ba chiar că ar fi mai bine să renunțe la ea, pentru a pasa adversarilor responsabilitatea dezamorsării bombelor pe care le-a plantat în economie și în administrație.

Calculul este că dacă va scăpa de amenințarea unei condamnări, cu ajutorul Ordonanței salvatoare, șansele sale în cursa pentru Cotroceni ar crește dacă ar candida din opoziție, nu fiind la putere, cu ghiuleaua unei guvernări catastrofale agățate de picioare. Posibilitatea unei asemenea mișcări nu este o noutate. Ea a devenit previzibilă din primul moment în care coaliția PSD-ALDE a pus pe masă programul de guvernare *.

De aceea, în clipa de față, principala preocupare a lui Dragnea pare a fi mai degrabă ca renunțarea la putere să se facă în termenii săi. Adică, într-un context care să-i permită ca la scurt timp după Ordonanță să se metamorfozeze din ”penal disperat, care a distrus zece ani de luptă anticorupție ca să scape de pușcărie” în ”apărător al neamului asuprit de Occidentul lacom.”

”Bancheri mieroşi, multinaţionale lacome, birocraţi UE şi lacheii lor unguri se vor uni împotriva Ungariei, aşa că dacă în 2014 stânga va câştiga alegerile în Ungaria, marii capitalişti internaţionali vor forma guvernul iar ungurii vor plăti preţul….acesta este clubul greilor, pentru că vorbim de mii de miliarde de forinţi, de proiecte de investiţii imense şi de profituri garantate. Dar nu vom fi servitorii Europei, ai băncilor sau ai marilor corporaţii. Suntem proprii noştri stăpâni.”

Asta spunea Viktor Orban în septembrie 2013, înainte de a câștiga detașat alegerile și de a-și întări controlul asupra Parlamentului. Un discurs similar a avut și Dragnea la sfârșitul săptămânii trecute, la ședința Consiliului Național PSD.

”Există mișcări care vor să transforme România într-un Maidan. E poporul român, nu poporul soroșist, nu poporul multinaționalelor. Lupta se duce cu cei care se uită cu lăcomie la resursele noastre, la potențialul energetic. Cu cei invidioși că România a ajuns prima în UE la floarea soarelui și porumb.

Cum să credem în onestitatea unui mare lanț de supermarketuri cu afaceri de miliarde și profit minim. Îți vine să îi plângi de milă. Afli că el cumpără sucul supraevaluat dintr-un paradis fiscal. O multinațională din energie are profit de 0,8 la mie. Cum se chinuie acești oameni la afaceri de miliarde de euro.

Eu le spun de aici că România nu e sat fără câini. De mâine, să finanțeze iar toate atacurile împotriva mea și a guvernului, dar nu e sat fără câini. Nu putem sta ca momâile să vedem cum ni se iau resursele.”

Și fiți convinși că este doar începutul. Dacă Ordonanța va fi dată, iar Dragnea va fi alungat în huiduieli de la putere, ce va spune? Exact ce a spus și în discurs. Că protestele sunt finanțate de multinaționalele hrăpărețe, care se răzbună pe el pentru că i-a obligat să plătească impozite corecte și le-a interzis ”să ne mai ia resursele.”

Însă, va fi liber să candidez la prezidențiale, iar liderii strânși uniți în jurul său, recunoscători că i-a scăpat de închisoare, îl vor susține până în pânzele albe. Și va urma aproape un an de discursuri cel puțin la fel de agresive. În care firul roșu va fi minciuna că salariații și pensionarii nu au beneficiat de creșterile promise de PSD și ALDE pentru că s-au opus ”soroșiștii”, multinaționalele și Iohannis, ”lacheul” lor.

Într-un asemenea context, în care corectarea promisiunilor făcute de PSD și de ALDE va fi obligatorie, nu ar trebui să mire pe nimeni dacă ”Dragnea 10%” va reuși să păcălească suficienți creduli și disperați încât să dea consistență candidaturii sale, care azi pare de-a dreptul caraghioasă. 

Dacă adăugăm și implicarea televiziunilor ai căror patroni îi vor fi, la rândul lor, recunoscători pentru amnistie și grațiere, care se vor ocupa atât de ventilarea discursurilor xenofobe ale liderului PSD cât și de demonizarea adversarilor, s-ar putea să avem o cursă prezidențială nu doar nevrotică, paraxosistică și care va diviza țara mai mult decât referendumul pentru familie, dar și foarte strânsă.

Chiar dacă planul nu îi va ieși, Liviu Dragnea va continua cu același discurs. Chiar dacă Viorica Dăncilă nu va da Ordonanța privind amnistia și grațierea, iar el nu va putea candida la prezidențiale, va păstra linia Orban. Pe măsură ce va trebui să ia tot mai multe măsuri care să înghețe veniturile bugetarilor și angajările în sistemul public, va fi tot mai virulent împotriva ”dușmanilor.” După ce își va fi auzit sentința definitivă în procesul angajărilor fictive și dacă ea nu va fi de achitare, tot spre Occident, spre multinaționale, spre ”lacheii lor români” va arăta cu degetul. Pe ei îi va face vinovați pentru tot ce i se întâmplă lui și ”asupritului popor român.”

Ce știe Iliescu și nu vrea să accepte Dragnea, însă, este că există un risc imens pentru PSD ca strategia lui Dragnea să nu funcționeze. Îl preferă pe Tăriceanu pentru că este convins că părerea proastă pe care majoritatea românilor o au față de Dragnea, relevată de toate sondajele, nu se va atenua în urma stratagemei de a muta vinovăția pentru toate relele din țară spre străini.

Din contră, s-ar putea ca românii care miros șmecheria, și nu vor fi puțini, să își dorească și mai mult ca Dragnea să evacueze definitiv scena politică. Și nu doar Dragnea, ci și partidul său, care l-a urmat orbește într-o aventură ce putea să ne coste pe toți bunul cel mai de preț câștigat după 1990. Reîntoarcerea în familia democrațiilor occidentale.

Aniversarea a 30 de ani de la marea sa victorie împotriva lui Ceaușescu l-ar putea găsi pe Iliescu contemplând șocat ce a ajuns partidul său. Fie un monstru, fie o ruină.

• Scriam în 2017 despre arta PSD de a pasa altor partide responsabilitatea guvernărilor eșuate:

”(…) Ce face acum puterea, cu riscul de a destabiliza serios economia și de a pune statul în imposibilitatea de a-și respecta multe obligații, are bătaie lungă. Perpetuează un cerc vicios pe care îl exploatează cu mare măiestrie de multă vreme. Prin măsurile populiste pe care le iau, PSD și ALDE nu își asigură doar recunoștiința alegătorilor captivi. Se asigură și că nimeni altcineva, cu o altă viziune asupra dezvoltării României, nu va veni curând la putere.

Iar dacă acest lucru se va întâmpla, totuși, misiunea redresării va fi atât de dificilă încât noii veniți la putere vor pierde rapid o bună parte din capitalul de încredere. Dacă va exista o schimbare de putere, succesorii vor plăti un preț scump pentru corecțiile dureroase pe care vor fi obligați să le aplice pentru a reveni pe linia de plutire. Pe ce mă bazez? Pe istoria ultimilor 27 de ani.

Din 1990 încoace, PSD a condus țara aproape 19 ani. Singur, sau cu aliați pe care i-a dominat fără niciun efort. S-a aflat în opoziție doar între 1997 și 2000, în 2005 și în 2006, în 2010 și în 2011.

Mai țineți minte cu cât a câștigat Convenția Democrată alegerile parlamentare? Cu 37%! Iar PDSR a obținut doar 28%. Vă amintiți cu cât a câștigat Emil Constantinescu în fața lui Ion Iliescu? 54% la 46%.

Dar vă amintiți cauza principală pentru care CDR și Constantinescu au început să se prăbușească în sondaje, la scurt timp după ce câștigaseră la scoruri categorice? Au trebuit să ia toate măsurile nepopulare pe care PDSR și Iliescu le-au evitat în cei șapte ani cât s-au aflat la putere.

Nu mai este de mult un secret că România se afla în pragul falimentului în momentul schimbării de putere din 1996. Modelul de guvernare depășit, susținut de dinozaurii moșteniți de la Comitetul de Stat al Planificării și aplicat de politicienii strânși în jurul lui Ion Iliescu, fără viziune, fără expertiză, lași, terifiați că vor fi huiduți de cei care îi întâmpinau cu trandafiri pe unde mergeau în vizite de lucru și-a arătat limitele.

Nimeni nu vroia să mai împrumute o țară care prăpădea instantaneu banii pe găurile negre ale economiei comuniste și pe pomenile electorale împărțite de noul partid-stat. A cedat puterea Ion Iliescu puterea de bună voie? Nu, a cedat-o pentru că nu mai avea de ales. De abia atunci a câștigat-o Emil Constantinescu.

Câtă vreme nimeni nu mai era dispus să ne crediteze în absența unor măsuri de reformă autentică, Iliescu a avut pe masă două opțiuni. Ori își pune partidul să treacă la închideri de fabrici și uzine, la concedieri și la privatizări, ori renunță la putere și lasă pe altcineva în locul său, care să facă ajustările dureroase de care lui îi era frică. Dar cum ar fi putut să aleagă prima variantă cel care a demonizat fără întrerupere privatizările și intrările de capital străin, de când i-a luat locul lui Ceaușescu?!

Între două rele, a ales-o pe cea care îi garanta că nu va pierde puterea definitiv. Așa se explică și de ce Virgil Măgureanu, primul șef al SRI, declara cu atâta entuziasm în seara rundei finale a prezidențialelor din noiembrie 1996 că el a votat pentru schimbare. Și el și Iliescu votaseră pentru o schimbare de fațadă. Structurile de adâncime ale statului au continuat să le fie loiale, din umbră, până ce s-au reîntors la putere, oficial, în 2000.

Și-au reluat, triumfal, domnia după ce demonstraseră că ”dreapta” este incapabilă să guverneze și că fără ei țara se va face praf. Emil Constantinescu și CDR au făcut o mie de greșeli, cum era de așteptat de la oameni fără experiență administrativă și în special fără experiență în strunirea birocrației comunistoide moștenită de la predecesori. Dar de plătit au plătit în primul și în primul rând pentru că s-au apucat să facă tot ceea ce Iliescu și ai lui refuzaseră, cu riscul de a ruina țara.”