Cine asigură monopolul puterii în România

Când nu îi fixează o cameră de luat vederi, majoritatea politicienilor opoziției își expun cu mare mândrie strategia pe care mizează pentru a se întoarce la putere: ”îi lăsăm pe cei din PSD și ALDE să își rupă gâtul; după ce vor vedea dezastrul, românii se vor convinge singuri că au făcut o greșeală și nu le vor mai da puterea încă o dată.”

Este problema politicienilor ”de dreapta” dacă vor să se mintă singuri pentru a-și justifica apatia. Niciun om serios nu le va înghiți explicațiile puerile și nu vor lua drept gândire strategică lipsa de curaj și neputința de a opri marșul populist al social-democraților și al pseudo-liberalilor lui Tăriceanu. Noi, toți ceilalți, trebuie să privim cu luciditate gravitatea situației.

Ce face acum puterea, cu riscul de a destabiliza serios economia și de a pune statul în imposibilitatea de a-și respecta multe obligații, are bătaie lungă. Perpetuează un cerc vicios pe care îl exploatează cu mare măiestrie de multă vreme. Prin măsurile populiste pe care le iau, PSD și ALDE nu își asigură doar recunoștiința alegătorilor captivi. Se asigură și că nimeni altcineva, cu o altă viziune asupra dezvoltării României, nu va veni curând la putere.

Iar dacă acest lucru se va întâmpla, totuși, misiunea redresării va fi atât de dificilă încât va pierde rapid o bună parte din capitalul de încredere. Dacă va exista o schimbare de putere, succesorii vor plăti un preț scump pentru corecțiile dureroase pe care vor fi obligați să le aplice pentru a reveni pe linia de plutire. Pe ce mă bazez? Pe istoria ultimilor 27 de ani.

Din 1990 încoace, PSD a condus țara aproape 19 ani. Singur, sau cu aliați pe care i-a dominat fără niciun efort. S-a aflat în opoziție doar între 1997 și 2000, în 2005 și în 2006, în 2010 și în 2011.

Mai țineți minte cu cât a câștigat Convenția Democrată alegerile parlamentare? Cu 37%! Iar PDSR a obținut doar 28%. Vă amintiți cu cât a câștigat Emil Constantinescu în fața lui Ion Iliescu? 54% la 46%.

Dar vă amintiți cauza principală pentru care CDR și Constantinescu au început să se prăbușească în sondaje, la scurt timp după ce câștigaseră la scoruri categorice? Au trebuit să ia toate măsurile nepopulare pe care PDSR și Iliescu le-au evitat în cei șapte ani cât s-au aflat la putere.

Nu mai este de mult un secret că România se afla în pragul falimentului în momentul schimbării de putere din 1996. Modelul de guvernare depășit, susținut de dinozaurii moșteniți de la Comitetul de Stat al Planificării și aplicat de politicienii strânși în jurul lui Ion Iliescu, fără viziune, fără expertiză, lași, terifiați că vor fi huiduți de cei care îi întâmpinau cu trandafiri pe unde mergeau în vizite de lucru și-a arătat limitele.

Nimeni nu vroia să mai împrumute o țară care prăpădea instantaneu banii pe găurile negre ale economiei comuniste și pe pomenile electorale împărțite de noul partid-stat. A cedat puterea Ion Iliescu puterea de bună voie? Nu, a cedat-o pentru că nu mai avea de ales. De abia atunci a câștigat-o Emil Constantinescu.

Câtă vreme nimeni nu mai era dispus să ne crediteze în absența unor măsuri de reformă autentică, Iliescu a avut pe masă două opțiuni. Ori își pune partidul să treacă la închideri de fabrici și uzine, la concedieri și la privatizări, ori renunță la putere și lasă pe altcineva în locul său, care să facă ajustările dureroase de care lui îi era frică. Dar cum ar fi putut să aleagă prima variantă cel care a demonizat fără întrerupere privatizările și intrările de capital străin, de când i-a luat locul lui Ceaușescu?!

Între două rele, a ales-o pe cea care îi garanta că nu va pierde puterea definitiv. Așa se explică și de ce Virgil Măgureanu, primul șef al SRI, declara cu atâta entuziasm în seara rundei finale a prezidențialelor din noiembrie 1996 că el a votat pentru schimbare. Și el și Iliescu votaseră pentru o schimbare de fațadă. Structurile de adâncime ale statului au continuat să le fie loiale, din umbră, până ce s-au reîntors la putere, oficial, în 2000.

Și-au reluat, triumfal, domnia după ce demonstraseră că ”dreapta” este incapabilă să guverneze și că fără ei țara se va face praf. Emil Constantinescu și CDR au făcut o mie de greșeli, cum era de așteptat de la oameni fără experiență administrativă și în special fără experiență în strunirea birocrației comunistoide moștenită de la predecesori. Dar de plătit au plătit în primul și în primul rând pentru că s-au apucat să facă tot ceea ce Iliescu și ai lui refuzaseră, cu riscul de a ruina țara.

Apogeul efortului propagandistic de compromitere a guvernului CDR a fost atins odată cu începerea închiderii minelor, cu pretențiile absurde ale minerilor, încurajate de PDSR și cu marșul lui Miron Cozma spre București, susținut pe teren de fostul partid al Olguței Vasilescu și al lui Codrin Ștefănescu, PRM.

Pe vremea aceea nu exista Antena 3, iar Gâdea și Badea nu fuseseră inventați. Dar exista Antena 1, iar Tucă și Cristoiu s-au achitat cu brio de misiune. CDR și Constantinescu au devenit rapid nu doar dușmanii minerilor, ci dușmanii întregului popor. PDSR nu a avut nevoie de o baterie de televiziuni de știri pentru a-și îngropa rivalii. Au fost suficiente un buletin de știri și un talk-show. Seară de seară.

Iar când nu au mai fost minerii au fost sârbii. PDSR, cu Adrian Năstase în frunte, ajutat de aceiași jurnaliști, au avut grijă să facă un monstruos cap de acuzare și din decizia puterii de atunci de a le interzice rușilor să ne survoleze teritoriul, pentru a-i ajuta pe fraților lor, asediați de NATO. Deși PDSR declara, oficial, că susține aderarea la alianța nord-atlantică, au criticat isteric susținerea acordată de guvern și președinte ofensivei occidentale împotriva regimului Miloșevici.

În huiduielile propagandei roșii au plecat de la putere CDR și Constantinescu. Dar nu mai înainte ca ultimul premier al Convenției, Mugur Isărescu, să ia decizii importante. Cele care nu au fost luat de Văcăroiu și care au pus bazele creșterii economice din perioada 2000 – 2004, cu care se laudă și azi Adrian Năsstase.

După patru ani de opoziție, PSD și Ion Iliescu s-au reîntors la putere imaculați. 2000 – 2004 au fost ani de prosperitate, alimentată și de o conjunctură internațională extrem de favorabilă. Nu le-a luat mult, însă, să ne aducă, din nou, într-un punct mort. Amploarea corupției a blocat procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. Dar nu numai!

După cum am explicat într-un alt editorial, corupția a devenit principalul obstacol și în calea parteneriatului cu Statele Unite ale Americii. Întocmai ca în 1996, Iliescu și PSD s-au găsit, în 2004, în fața unui nou test. Atât intrarea în UE cât și apropierea de America au fost condiționate de partenerii externi de reducerea nivelului corupției la nivel înalt. Și ceea ce ei s-au dovedit incapabili să realizeze, de teama costurilor politice și a scandalurilor, au lăsat pentru alții.

Așa a ajuns Traian Băsescu președinte. Întocmai cum i se întâmplase lui Emil Constantinescu, i-a revenit misiunea de rezolva ceva ce Ion Iliescu și partidul său nu au fost în stare. În 1996, obiectivul național a fost evitarea falimentului. În 2004, a fost intrarea în UE și parteneriatul (real, nu mimat) cu SUA.

Iar asemănările dintre Constantinescu și Băsescu nu se opresc aici. Și Băsescu a fost pedepsit atunci când a devenit o amenințare pentru PSD. I-a fost luat guvernul. Încercarea fostului președinte de a forța alegeri anticipate și de a-și asigura o majoritate confortabilă în Parlament printr-o Alianță D.A. mult mai solidă, a fost blocată de un vechi partener de afaceri al social-democraților. Dinu Patriciu. Cel care primise Petromidia de la Năstase l-a mutat pe Călin Popescu Tăriceanu, cu tot cu guvern, în curtea social-democraților.

Ca și Constantinescu, Băsescu a fost bun cât a rezolvat o problemă majoră: eliminarea stegulețului roșu de pe capitolul Justiție, din negocierile de aderare la UE. După care s-a încercat eliminarea sa. Așa s-a ajuns la prima suspendare, în mai 2007.

Spre deosebire de Constantinescu, însă, Băsescu a rezistat. Și cu toate că PSD a apelat la aceleași canale de propagandă pentru a-l discredita, plus unele noi, efectele nu au fost cele dorite. PSD a fost nevoit să accepte că trebuie să împartă o anumită parte a puterii cu un rival puternic și susținut temeinic din afară.

Ceea ce nu i-a împiedicat, însă, ca în 2007 și în 2008, cu ajutorul guvernului Tăriceanu, să-și facă jocurile în materie de politici economice așa cum și-au dorit. Din multe puncte de vedere, guvernul Tăriceanu nu a fost cu nimic mai bun decât guvernul Văcăroiu. Din altele, a fost chiar mai rău. Pentru că a risipit iresponsabil, pe măsuri populiste, sume mult mai mari decât a visat vreodată Văcăroiu să aibă pe mână.

Amintiți-vă de cele două miliarde de euro încasate de stat pentru BCR (din totalul de 3,7 miliarde plătite de austrieci). Dacă ar fi fost alocate unei investiții strategice, am fi putut acoperi cu ei două treimi din costul autostrăzii Pitești – Sbiu, de exemplu. Chiar și în ritmul de melc cu care se mișcă statul român, astăzi ar fi fost deja gata. Din păcate, Tăriceanu a preferat să îi investească în procentele electorale ale proto-USL-ului care îl susținea în fruntea guvernului.

În mandatul său, statul a angajat peste 400.000 de funcționari în plus. În 2007 și 2008, salariile în sistemul public au crescut cu 63% față de 2006. Sporurile la salarii au crescut cu 76%. Cumulat, costurile cu forța de muncă au crescut cu 139%.

Între septembrie 2007 și octombrie 2008, au existat patru majorări ale punctului de pensie. În mai puțin de doi ani s-a ajuns aproape la o dublare a pensiilor, prin creșterea punctului de la 396,2 (ianuarie 2007) la 697,5 (octombrie 2008).

Cine a plătit pentru gaura imensă lăsată în urmă de Tăriceanu? Nu el. Deși, în alegerile din 2008, Tăriceanu a reușit să aducă PNL cel mai bun scor obținut vreodată, 18%, a ratat guvernarea pentru că nu a acceptat să cedeze postul de premier PD-L. Traian Băsescu a ales soluția imorală și a girat un guvern PD-L – PSD. 

Dar nici PSD nu a plătit. În 2010, când a explodat nota de plată pentru cheltuielile guvernării Tăriceanu și PSD se afla în opoziție. Nu plecat de bunăvoie ci scos de la putere, de această dată, de Traian Băsescu, care dorea să aibă controlul asupra Ministerului de Interne în timpul alegerilor prezidențiale din 2009. Ca urmare, totul s-a decontat la Băsescu și la PD-L. Și încă cum! Cu linșaj televizat și demonstrații de stradă fără precedent.

Până în 2007, sumele strânse din CAS-ul colectat de la angajați și angajatori acopereau integral suma datorată pensionarilor. După cele patru majorări ale punctului de pensie din 2007 și 2008, sumele colectate au devenit insuficiente pentru a acoperi pensiile. În 2008, gaura din bugetul asigurărilor sociale a urcat la 1,4 miliarde lei. În 2009, la 6,4 miliarde de lei. În 2010, la 11 miliarde, după ce Curtea Constituțională a respins încercarea guvernului Boc de a reveni la o valoare realistă a punctului de pensie. Astăzi, bugetul de stat virează o diferență de 4,5 miliarde de euro pentru toți pensionarii.

Acestea (dar nu numai) sunt miliardele pe care în mod normal România ar fi trebuit să le investească, an de an, în marile proiecte publice. Acestea sunt miliardele care, cumulate în cei șapte ani, ar fi putut să ne facă mai competitivi, care ar fi atras mai multe investiții, care ar fi creat și mai multe locuri de muncă, mai bine plătite, care ar fi ținut mai mulți români în țară, care ar fi mărit veniturile la bugetul de pensii și care ar fi determinat o creștere sănătoasă inclusiv a pensiilor.

Ce au câștigat PSD și PNL? Milioane de români îi urăsc și astăzi pe Băsescu și pe foștii pedeliști pentru că le-au tăiat creșterile de salarii, sporuri și ajutoare pe care le primiseră de la PSD și PNL. Milioane de români încă îl venerează pe Tăriceanu pentru cât de bun premier a fost și cum le-a dat cu două mâini. Milioane de români încă votează cu PSD pentru că știu că indiferent cât de hulpavi vor fi boierii ceva rămășițe tot le vor lăsa și lor.

Ratarea imenselor oportunități pe care România le-a avut în anii de explozie economică pe arena mondială nu s-a decontat la liderii PSD și PNL. Și nici efectele prăbușirii economice din 2009, când am avut cea mai mare scădere de pe continent. În ochii marii majorități, vinovați au fost doar cei cărora nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să ia măsuri de avarie, prin care să evite falimentul.

Nu m-am întors în timp pentru a-i căina pe cei ce au plătit oalele sparte de PSD. După cum ne arată DNA de ani buni, nu au făcut-o degeaba. Au avut grijă să își compenseze traumele pricinuite de nedreapta furie populară cu milioane și milioane de euro. Efortul de a tăia la sânge cheltuielile statului nu i-a împiedicat să găsească bani pentru contractele cu Microsoft și multe altele, supraevaluate cu dușmănie, din care și-au luat, pe persoană fizică, partea leului.

În același timp, merită evidențiat că rețeta PSD și a celor pe care îi iau la remorcă nu s-a schimbat de 27 de ani. Ce s-a întâmplat până în 1996 a garantat o coabitare pașnică între PSD și electoratul său fidel. În același timp, tot ce a făcut PSD până în 1996 a pregătit terenul pentru un dezastru și a garantat că oricine va încerca să-l evite va plăti un preț politic imens. Ceea ce a asigurat PSD o întoarcere rapidă și fără probleme la putere, după ce adversarii și-au prins mâinile în problemele pe care le-a lăsat moștenire.

Asta s-a întâmplat și în 2012, când PSD a preluat lejer puterea de la un PDL îngenuncheat, după doi ani de hărțuială și acuzații că nu este în stare să rezolve criza gigantică generată de dezmățul populist din perioada 2007 – 2008, suprapusă peste o criză globală fără precedent.

Cei care își fac iluzii că PSD, cu sau fără Dragnea la cârmă, se va nărui sub greutatea promisiunilor neonorate și a dezastrului provocat de politicile populiste, trebuie să accepte concluzia parcursului rememorat mai sus: cu o singură excepție, momentul decembrie 2009, PSD a fost în opoziție doar când i-a convenit. Atunci când a avut interesul ca altcineva să plătească prețul măsurilor nesustenabile pe care le-a luat pentru a-și mulțumi electoratul captiv.

Dacă actualul guvern nu are o criză de conștiință și nu oprește sarabanda populistă, cine va veni după el va trebui să ia măsuri asemănătoare ca severitate celor pe care Băsescu a trebuit să le în 2010. Va trebui să-și asume stabilizarea României cu prețul sinucederii politice.

Ca urmare, ideea că poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca PSD să cadă în groapa pe care a săpat-o, este de-a dreptul ridicolă. Și trădează fie incompetență, fie complicitate. Astfel de politicieni, care fac opoziție doar de formă, asigură supremația PSD.