Scriam în urmă cu o lună că politicienii ar trebui să conştientizeze o regulă de bază: "niciodată, sub nicio formă, într-o vreme de criză, nu te arăta dezorientat, nu improviza, nu te pune în situaţia de a fi nevoit să explici o decizie". Mă refeream atunci la Florin Cîţu şi situaţia - extrem de dificilă, e drept - de a introduce o măsură fără precedent, cea a moratoriului creditelor. O sarcină care trebuia rezolvată într-un timp scurt, cu multe riscuri şi fără nicio şansă de a mulţumi toate părţile implicate. Un economist tânăr, cu o experienţă de doar patru ani în politică.
Avem însă un lider cu o experienţă politică de 20 de ani. Ştie exact câtă greutate au cuvintele, mai ales când, aşa cum scrie şi în Constituţie, "reprezintă statul român". Statul român, prin persoana sa, a declarat de curând următoarele: "Este incredibil ce se întâmplă în Parlamentul României. PSD a ajutat UDMR să treacă prin Camera Deputaților o lege prin care dă autonomie largă Ținutului Secuiesc. E incredibil unde s-a ajuns cu acest PSD. E incredibil ce înțelegeri se fac în Parlamentul României, în timp ce noi ne luptăm cu pandemia de coronavirus, ne luptăm pentru viețile românilor. PSD se luptă în birourile în Parlament ca să dea Ardealul ungurilor. Ionopot, Ciolacu, oare ce v-a oprit liderul de la Budapesta, Viktor Orban, în schimbul acestei înțelegeri?"
La prima vedere, nimic deosebit. Am mai auzit asemenea declaraţii în ultimii 30 de ani, Radu Ceontea, Gheorghe Dumitraşcu, Bogdan Diaconu, Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor, un şir lung de nume sonore care demascau toţi conspiraţii ungureşti, tabere paramilitare secuieşti în munţi, manevre oculte de destabilizare a ţării, niciodată dovedite. Scenarii care apăreau iar şi iar, o metodă simplă de a se arăta preocupat-îngrijoraţi, dar niciodată cu un plan concret, fie economic, financiar, administrativ, orice proiect ce ar putea fi aplicat cu rezultate vizibile. Urletele nu necesită expertiză, gândire, plan, coerenţă. Nu întâmplător toţi, fără excepţie, au devenit irelevanţi politic.
De data aceasta însă preşedintele ţării face aceste afirmaţii. Un preşedinte aflat la al doilea mandat, apreciat la nivel internaţional, care ar trebui să fie un exemplu de decenţă, de înţelepciune, preocupat mereu de "România lucrului bine făcut". Da, bine, vor spune mulţi, şi ce a greşit preşedintele?
Să ne reamintim rolul preşedintelui, conform Constituţiei: "reprezintă statul român", deci declaraţiile sale sunt cele ale statului român, devin normă, dacă nu legală (nu au fost votate de Parlament), în mod cert morală. Mesajul transmis este: eu aşa gândesc, prin urmare şi voi, alegătorii, cetăţenii puteţi face la fel, acesta este exemplul pe care vă îndemn să-l urmaţi.
Se spune deseori că istoria se repetă. Imediat după cel de-al doilea război mondial a început o campanie uriaşă de strămutare şi expulzare a etnicilor germani din ţările est-europene. Mii de familii de germani, civili care nu au avut nicio legătură cu nazismul, au fost culpabilizaţi în masă, consideraţi vinovaţi de toate ororile războiului. În România nu mai puţin de 70 de mii de oameni apţi de muncă au fost deportaţi în URSS la ordinul lui Stalin. Aveau o singură vină: aceea de a vorbi germană. Prin aceasta, ei se făceau co-responsabili pentru cel de-al doilea război mondial. Puţinii care au supravieţuit au fost eliberaţi abia 4 ani mai târziu.
Klaus Iohannis, ca fost preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România ar trebui să ştie, din exemplul dureros al conaţionalilor săi, ce înseamnă să fii stigmatizat din cauza limbii materne. "Ionopot, Ciolacu" aruncat zeflemitor de preşedintele ţării, care ar trebui să tempereze tensiunile din societate şi nu să le aprindă, e unda verde pentru intoleranţă. Un mesaj cât se poate de nefericit la 30 de ani de la tragedia de la Târgu Mureş.
Apoi, insinuarea: "oare ce v-a oprit liderul de la Budapesta, Viktor Orban, în schimbul acestei înțelegeri?" Din nou, preşedintele ar trebui să fie un model de responsabilitate. Comportamentul responsabil înseamnă să faci afirmaţii publice susţinute prin dovezi. Or, afirmaţiile preşedintelui nu au nicio dovadă. În schimb, provoacă nelinişte. Dacă a spus-o preşedintele înseamnă că ştie ceva! Suntem în pericol! Ce pericol? Nu ştim, nu ni s-a spus. Dar s-a presupus. Nu s-a invocat niciun raport SIE, MAE care să indice vreun troc între Viktor Orban şi PSD. Dar preşedintele plusează: "PSD se luptă în birourile în Parlament ca să dea Ardealul ungurilor". Deci eterna mantră Ceontea-Funaro-Vadimiană s-a ridicat la nivelul retoricii de stat, raţiunea şi demnitatea devin fără sens, inutile, incomode. Nu mai are importanţă că vorbim despre două state aliate în NATO, unde securitatea este criteriul primordial. "Ăsta este un kitsch, un teatru de un prost gust desăvârșit, demn de un politician de doi bani", spunea Cristian Tudor Popescu. Într-adevăr, e nivelul la care un politician de etnie germană e comparat cu Adolf Hitler.
Preşedintele a revenit câteva zile mai târziu, explicând: "Eu nu am niciun fel de problemă cu persoanele de etnie maghiară. Îi cunosc pe mulți, am avut mulți colegi, am în continuare colegi, îi respect, marea majoritate sunt oameni de treabă, harnici, care își văd de ale lor. Problema pe care o am este cu politicienii, în special cu politicienii din PSD, care, culmea, au încercat să promoveze legislație care privește autonomia Ținutului Secuiesc."
Deci, majoritatea sunt oameni de treabă, dar... majoritatea. Nu toţi. Din nou, nu se oferă probe despre cine sunt "ceilalţi" şi în ce mod au violat legea. Dar oricum, a cere autonomia este o crimă. "Nu voi tolera", "un fel de cod administrativ varianta UDMR", "prevede, ce credeţi, obligativitatea limbii maghiare" (nu prevede aşa ceva), "nu voi tolera apariţia unor astfel de legi" (repetat). Ceea ce preşedintele afirmă că nu va tolera nu este altceva decât afirmarea unui deziderat politic prin mijloace parlamentare. Se numeşte democraţie. Desigur, preşedintele poate spune că sprijină sau nu un proiect, că este de acord sau nu. Dar a stigmatiza şi a cataloga drept intolerabil o iniţiativă democratică, în limitele cadrului legal al ţării, este contrar rolului preşedintelui, care ar trebui să adopte un ton moderat şi de echilibru în dialogul dintre partide (şi Traian Băsescu era vulcanic, dar acum ne îndreptăm spre "România lucrului bine făcut"...?).
Paradoxal, Klaus Iohannis îi culpabilizează tocmai pe alegătorii care au încredere în ei. Conform unui sondaj publicat în februarie anul acesta despre încrederea maghiarilor din Covasna în instituţiile statului, preşedintele Klaus Iohannis beneficiază de încrederea a 24,6% dintre cei chestionaţi, în timp ce în cazul politicienilor români şi ai partidelor române, doar 5% (preşedintele UDMR 62%). La categoria instituţii, 18% au încredere în preşedinţia României şi 12% în guvernul României.
În fine, vor fi şi voci care vor spune: oricum nu contează ce spune preşedintele, maghiarii şi românii nu s-au avut bine niciodată în România. Ca toate afirmaţiile cinice, are un sâmbure de adevăr. Da, există tensiuni între români şi maghiari. Diferenţe culturale, de limbă, de percepţie a faptelor din trecut şi a drepturilor în prezent. După 30 de ani putem conchide că acestea nu se vor aplana niciodată şi va trebui să trăim cu ele. Nu sunt grave. Nu vom ajunge niciodată la Ruanda sau Srebrenica. Dar ne putem simţi inconfortabil, ameninţaţi, suspicioşi, să urlăm "noi am fost primii" şi să urăm drum bun în pustă. Sentimentele josnice, de ură, de teamă sunt cel mai uşor de trezit în oameni. Aşa e natura umană. Dar aceeaşi natură umană e dornică să urmeze un exemplu, un bine absolut, incontestabil, aşa cum ar vrea ea să fie. De aceea democraţia pune un singur om în fruntea ţării, pentru că acela va fi exemplul, modelul, speranţa omului integru şi demn, care nu se lasă cuprins de zelul partinic şi nu îşi permite retorici distructive, ci gândeşte înainte să vorbească. Pentru că, înainte de orice, are în faţă obligaţia "lucrului bine făcut". Trebuie doar să o urmeze.
