Decizia tragică a lui Erdoğan

Data actualizării: 11.11.2016 09:43 Data publicării: 14.10.2016 13:03

Încă de la victoria în alegerile generale din 2002, președintele Turciei Recep Tayyip Erdoğan a fost obsedat de ideea că puterea îi poate fi luată prin lovitură de stat. Și avea motive. Elita ultra-seculară a Turciei, instalată confortabil în eșaloanele superioare ale armatei și sistemului judiciar, nu făcea niciun secret din antipatia față de Erdoğan și aliații săi politici.

Erdoğan însuși a fost arestat pentru recitarea unor poezii cu tematică religioasă, lucru care l-a împiedicat să-și ia în primire mandatul la momentul victoriei AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării) în noiembrie 2002. În 2007 armata a emis o declarație împotriva candidatului AKP la președinție, ajuns deja o figură politică importantă. Iar în 2008 AKP a scăpat cu greu de la dizolvare pentru “activități anti-seculare”, de către Curtea Supremă.

Alianța lui Erdoğan cu Güleniștii împotriva seculariștilor

Acțiunile vechii gărzi au avut efect de bumerang și au ajutat la amplificarea popularității lui Erdoğan. Güleniștii (adepți ai clericului Fethullah Gülen aflat în exil, aliat temporar al lui Erdoğan) au reușit să transforme obsesiile lui Erdoğan în paranoia.

Din 2008 până în 2013 Güleniștii din poliție, magistratură și media au născocit o serie de conspirații fictive și comploturi împotriva lui Erdoğan. Au fost puse la cale procese simulacru îndreptate împotriva militarilor, jurnaliștilor, ONG-urilor, profesorilor și politicienilor kurzi. Chiar dacă Erdoğan nu credea toate acuzațiile (printre cei arestați era și un comandant militar cu care lucrase îndeaproape), ele își atingeau scopul. Alimentau teama lui Erdoğan de a nu fi răsturnat de la putere și eliminau rămășițele regimului secularist din armată și din birocrația civilă.

Și Güleniștii aveau scopul lor. Au reușit să-și plaseze simpatizanții în funcțiile înalte eliberate cu ocazia proceselor false. Timp de decenii, Güleniștii și-au infiltrat oamenii în armată, însă nu și la nivelul conducerii superioare. Acum venise momentul lor. Marea ironie a loviturii de stat eșuate din iulie este că a fost organizată nu de seculariștii turci ci de ofițerii Güleniști cărora Erdoğan le-a permis să-i înlocuiască.

Conflictul cu Güleniștii și lovitura de stat

De la sfârșitul lui 2013 alianța lui Erdoğan cu Güleniștii s-a transformat în conflict deschis. Prin înfrângerea inamicului comun (vechea gardă seculară) n-a mai rămas nimic care să-i țină împreună. Erdoğan a început să închidă școlile și afacerile Güleniste și să-i elimine din rândul funcționarilor de stat ceea ce, aparent, a declanșat operațiunea preemptivă a ofițerilor Güleniști.

În orice caz, lovitura eșuată a validat atitudinea paranoică a lui Erdoğan, iar asta ne ajută să înțelegem de ce reprimarea Güleniștilor și a altor oponenți a fost atât de extinsă și de nemiloasă. Pe lângă concedierea a 4000 de ofițeri, au fost destituiți 85000 de funționari publici, iar 17000 au fost arestați. Zeci de jurnaliști au fost reținuți, mulți dintre ei fără a avea legături cu mișcarea Gülenistă.

A dispărut orice urmă de stat de drept sau proces echitabil.

Un mare lider politic ar fi reacționat diferit. Puciul eșuat a creat o rară oportunitate pentru unitatea națională. Toate partidele politice, inclusiv People’s Democratic Party (HDP) al kurzilor, au condamnat tentativa de lovitură de stat, așa cum au făcut-o și majoritatea cetățenilor simpli, indiferent de orientarea politică. Erdoğan ar fi putut folosi această oportunitate pentru a trece dincolo de identitatea islamistă, liberală, secularistă sau kurdă și pentru a construi un consens politic în jurul regulilor democratice.

A avut șansa să devină un unificator democratic.

În loc de asta el a ales să amplifice divizarea Turciei și să erodeze și mai mult statul de drept. Destituirea și arestarea oponenților s-au extins mult în afara celor responsabili de puci. Universitari marxiști, jurnaliști kurzi și analiști liberali au fost arestați alături de Güleniști. Erdoğan continuă să trateze HDP ca pe un paria. Departe de a lua în calcul o pace cu rebelii kurzi, el pare să agreeze mai degrabă o reluare a ostilităților.

Din păcate, această strategie este una câștigătoare. Instaurarea stării de urgență împotriva presupușilor inamici și inflamarea pasiunilor naționalist-religioase îi menține mobilizați pe susținătorii lui Erdoğan. Și neutralizează cele două partide principale de opoziție care ambele sunt extrem de naționaliste și pot constitui aliați de nădejde în războiul contra rebelilor kurzi.

Șansa ratată

Ofensiva împotriva lui Gülen și a mișcării sale pare a fi motivată tot de oportunism politic și mai puțin de dorința de a aduce în fața justiției organizatorii puciului. Erdoğan și miniștrii săi s-au tot plâns de refuzul Statelor Unite de a-l extrăda pe Gülen. Totuși, la mai mult de două luni de la lovitura de stat, Turcia nu a prezentat Statelor Unite niciun fel de dovadă cu privire la vinovăția lui Gülen. Retorica anti-americană are succes în Turcia iar Erdoğan nu se dă în lături să o folosească.

În depoziția făcută în fața procurorilor ce investigau puciul, șeful Statului Major al Armatei afirma că puciștii care l-au luat ostatic s-au oferit să-l pună în contact în acea noapte cu Gülen. Aceasta rămâne cea mai puternică dovadă că Gülen a fost implicat direct. Un lider care intenționa să convingă lumea întreagă de vinovăția lui Gülen ar fi defilat cu generalul în fața întregii prese pentru a detalia evenimentele acelei nopți. Însă generalului nu i s-a cerut (sau permis) să vorbească public, iar asta a alimentat speculațiile despre propriul său rol în lovitura de stat.

Și astfel, ciclul fără sfârșit al persecuțiilor din Turcia (ale islamiștilor, comuniștilor, seculariștilor, kurzilor și acum ale Güleniștilor) a câștigat o nouă amploare. Erdoğan face aceeași tragică eroare pe care a făcut-o în 2009-2010: își folosește vasta popularitate ca să submineze democrația și statul de drept în loc să le întărească iar asta va face dificilă moderația și reconcilierea politică în viitor.

Erdoğan a avut de două ori ocazia de a fi un mare lider. Șansele au fost ratate, cu costuri mari pentru moștenirea sa politică și uriașe pentru Turcia.

Puteți urmări mai multe opinii și analize care explică actualitatea (like) pe facebook

Despre autor: Dani Rodrik este profesor de politici economice internaționale la Harvard University’s (John F. Kennedy School of Government). Este autorul cărților: The Globalization Paradox: Democracy and the Future of the World Economy și Economics Rules: The Rights and Wrongs of the Dismal Science.

Sublinierile și intertitlurile aparțin editorului

Copyright: Project Syndicate