Analiză De ce Rusia are nevoie de un pretext pentru a invada Ucraina?
Situația continuă să fie complicată și tensionată la granițele Ucrainei. Ceea ce s-a întâmplat joi în Donbas arată un anume tip de procedură la care occidentalii, americanii în special, se așteptau: așa-numitele acțiuni sub steag fals - părând că acționează în numele autorităților locale sau al unor zone de interes în Ucraina, cineva provoacă o contrareacție din partea autorităților ruse.
Cineva și-ar putea pune întrebarea de ce are Rusia nevoie de așa ceva, nu poate interveni direct?
Nu, pentru că la masa negocierii, Federația Rusă continuă să susțină faptul că acordurile de la Minsk din 2015 ar trebui să fie implementate, iar de faptul că nu sunt aplicate se fac vinovați atât cei din acordul de la Minsk - Franța, Germania și Ucraina -, cât și întregul context internațional, care pare a fi mult mai ofertant, cum spune Moscova, pentru Kiev. Deci, odată ce s-ar produce o intervenție militară directă, fără niciun fel de argument, practic, în acel moment Federația Rusă și-ar anula instrumenul de negociere și din această perspectivă, aici trebuie să creezi anumite aparențe, dacă dorește până la urmă să intervină militar, a explicat la Digi24 fostul ministru de externe Cristian Diaconescu.
El spune că nu există niciun interes tactic, strategic, pentru că regiunile Donbas - Luhansk sunt clar locuite în majoritate de etnici ruși, sunt cam 3 milioane de cetățeni în această regiune, marea lor majoritate pensionari, care, în mod evident, nu sunt chiar foarte disponibili în ceea ce privește acțiuni militare, de insurgență, de contrainsurgență directă. Deci, e greu să fie provocați într-o acțiune care la un moment dat să pună în discuție intervenția militară a Federației Ruse. Și atunci, trebuie creat un scenariu, iar din acest scenariu fac parte astfel de situații precum cea de joi, a arătat fostul șef al diplomației.
De ce Ucraina trebuie ținută ostatică
Să nu uităm că din 2014 până acum în jur de 20.000 de oameni și-au pierdut viața în astfel de incidente și din păcate, prea puțini au băgat în seamă acest subiect. Este de văzut dacă fie discutăm de rutina unor dezvoltări militare pe care nu le-am băgat în seamă din 2014 până astăzi, fie discutăm de un scenariu separat, care ar genera într-adevăr o intervenție militară, un scenariu prin care, practic, Federația Rusă să-și ofere argumentul pe care l-a folosit în multe alte situații, și anume protejarea minorității.
Să nu uităm că în 2014 toată zona de vest a Ucrainei și mișcările Maidan erau considerate fasciste și apăreau la televizor oameni îmbrăcați în uniforme negre care în acel moment nu aveau altă treabă decât să vizeze etnici de tot felul din Ucraina. Deci, din acest punct de vedere, este posibil să existe un astfel de scenariu, pentru că altfel, Donbas - Lugansk, câtă vreme Kievul nu le acordă acea autonomie lărgită, practic nu au cum să reacționeze, iar Federația Rusă sub nicio formă nu ar dori ca această regiune să fie alipită la Rusia. Din acel moment, practic, Ucraina, fără aceste două regiuni din estul său, ar rămâne liberă la decizia politică. Ucraina trebuie ținută ostatică prin aceste regiuni.
Ce înseamnă măsurile tehnico-militare cu care amenință Rusia în răspunsul pentru SUA
Partea americană, în ceea ce a transmis scris Moscovei, s-a referit în special la controlul armamentelor convenționale și al armamentului nuclear, rachete cu rază medie de acțiune, Tratatul INF etc. Din acest punct de vedere, practic, ceea ce spun cei de la Moscova este că ei revin la temele inițiale, care au fost considerate inabordabile din punctul de vedere al negocierii, adică NATO să se retragă pe aliniamentul din 1997 - NATO însemnând forță militară, sprijin politic, garanții de securitate - și NATO să nu se mai extindă.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Aici, este vorba de problema militară, pentru că americanii au ținut în față în special aceste subiecte: suntem deschiși, trebuie să reluăm negocierile privind controlul armamentelor în sens generic.
Moscova are de făcut față unor diplomați americani redutabili
Dincolo de aparatele uriașe care sunt în spatele lor, Moscova are în față o garnitură de diplomați de carieră la Washington. Jake Sullivan, consilierul pentru securitate națională, a fost director politic al lui Hillary Clinton, cel mai tânăr.
William Burns, care e șeful CIA, a fost „assistant”, adjunct, în Departamentul de Stat. El este cel care a negociat cu noi integrarea în NATO.
Antony Blinken, actualul șef al Departamentului de Stat, toată cariera lui a fost fie la NSA, fie la Departamentul de Stat, fie alături de Biden. Un diplomat de carieră.
Toți cunosc zona, toți cunosc în detaliu ce se întâmplă aici.
Biden, la rândul său, era practic reprezentantul pentru Europa din administrația Obama când era vicepreședinte. Noi cu el discutam, a spus fostul ministru de externe.
Deci, din această perspectivă, ce are astăzi în față Federația Rusă la Washington nu sunt politicieni sau, mă rog, diplomați făcuți la apelul de seară. Sunt oameni care cunosc în detaliu de zeci de ani abordările, dezvoltările, inclusiv cu cine pot fi parteneri și cu cine nu chiar în Federația Rusă.
Efect de bumerang
Acest joc ce pare oarecum de neînțeles, oarecum straniu, este de fapt un joc foarte sofisticat, care trebuie să îmbine foarte multe elemente. Pe aspecte emoționale, politice nu poți păcăli un diplomat și atunci trebuie să găsești acest modus vivendi între ceea ce ți-au propus ei și ceea ce tu, pe de altă parte, încerci să răspunzi.
Americanii concentrează cam 80 la sută din ce propun rușilor în acest moment pe zona controlului armamentelor. Americanii nu se amestecă pe decizia politică a Alianței Nord-Atlantice. Acolo se discută în NATO. Acolo l-am văzut pe Stoltenberg vorbind (secretarul general al NATO - n.r.).
Din acest punct de vedere, ceea ce a încercat Moscova - și anume să înlocuiască Europa cu America - într-un fel s-a întors împotriva lor, a rușilor. Pentru că America se arată mult mai categorică atât în bilateral, așa cum a dorit Federația Rusă, cât și în multilateral, adică în Alianța Nord-Atlantică. Și din această perspectivă, este foarte greu în a găsi o fisură.
Cum trebuie „citită” referirea rusă la scutul antirachetă
Sigur, în ceea ce propune aici Moscova este inclusă România - scutul antirachetă îl citim printre rânduri destul de evident. Și nu pentru că americanii ar dori să îl retragă - este un proiect americano-român, care a fost însă asimilat și legitimat prin decizii ale NATO. Să fie clar, este un proiect NATO, nu este o înțelegere bilaterală, cum l-am auzit pe unul de la un partid din România, că am pupat noi inelul americanilor în 2013 (aluzie la Călin Georgescu, președintele de onoare al AUR - n.r.).
Aici chestiunea este foarte clară: Vladimir Putin nu dorește să discute cu americanii controlul armamentelor, ci problemele politice. Problemele politice, spun americanii, le discutăm în NATO, nu în bilateral. Pentru că dacă se discută în bilateral, practic, Organizația Nord-Atlantică, într-o formă sau alta, cade în desuetudine.
Moscova consideră că extinderea NATO, mai ales începând din 2004, s-a făcut pentru a înconjura și a sufoca Federația Rusă. Un „asset” de apărare numit scutul antirachetă apără jumătate din Europa, dar Federația Rusă știe perfect că nu poate proteja, deocamdată, din păcate, Europa de rachetele care de pildă ar putea veni din Crimeea. Dacă din Orientul Mijlociu la un moment dat s-ar trimite o rachetă spre Europa, da, scutul ar fi eficient, dar din altă perspectivă - nu.
În alt doilea rând, toate elementele tehnice ale scutului antirachetă sunt cunoscute și sunt pur defensive.
În alt treilea rând, Federația Rusă, atunci când s-a lansat acest concept de către americani în cadrul NATO, a vrut să fie parte de deciziei. Evident că NATO n-a acceptat și atunci lucrurile sunt în situația în care sunt acum. Scutul antirachetă este instalat în România. La România sau la Polonia se referă Federația Rusă, nu se referă la Turcia, unde este radarul, nu se referă la Germania, la Dusseldorf, unde este trăgaciul. Acolo e liniște. Legat de aceste state, totul este în regulă. Problema este România și o altă problemă este Polonia, din perspectiva rusă.
Cât de eficiente vor fi sancțiunile împotriva Federației Ruse?
Legat de energie, Nord Stream 2 până la urmă a fost susținut de fostul cancelar Angela Merkel, acum în formula guvernamentală de la Berlin situația este mai complicată datorită Verzilor, dar să nu uităm, până la urmă europenii - și aici Traian Băsescu are dreptate - europenii și-au dat acordul de principiu pentru acest Nord Stream 2, coridor care ocolește Ucraina și ne ocolește și pe noi ducând gaz direct în Germania. Or, din acest punct de vedere, câte concesii poți să faci? A, astăzi Germania a descoperit o agenție de la Berlin că sunt niște nereguli în legătură cu funcționarea Nord Stream 2. Până acum agenția respectivă nu identificase vreo problemă.
Sigur, se merge pe ideea că odată ce forțezi Federația Rusă prin sancțiuni economice, s-ar putea să reacționeze în alt plan, dar de aici și până la extensiva cooperare, de exemplu în Marea Mediterană - Grecia, Italia - pe competiții China - Federația Rusă legat de porturi, de tranzituri, de foarte multe astfel de relații economice, îți pui o întrebare: în ce măsură, odată ce ai hotărât că prin sancțiuni economice vei limita criza în desfășurare, unde te adresezi cu aceste sancțiuni? Jumătate din Europa trăiește din gazul importat din Federația Rusă.
Deci, plecăm de la niște realități care ne arată că un anume tip de perspectivă este destul de incertă. Cineva spunea, mă rog, american, e drept, că sancțiunile, dacă s-ar produce o ofensivă serioasă a Federației Ruse în Ucraina, s-ar focaliza în special pe Banca Centrală a Federației Ruse și pe „asset”-urile unor oligarhi, oameni de afaceri, politicieni. Cam de acest lucru ar fi vorba când discutăm de sancțiuni, a încheiat Cristian Diaconescu.
