Articolul 53 din Constituție, cel despre restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăți, e cât se poate de limpede (sublinierile îmi aparțin):
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Dacă tot nu e destul de clar (și chiar nu pare să fie), într-un stat cu adevărat democratic exercitarea drepturilor fundamentale e regula chiar și în situații excepționale, cum - fără îndoială - este cea cu care ne confruntăm, din cauza epidemiei de coronavirus.
Discutabilă, poate, din punct de vedere al momentului în care a survenit, decizia prin care Curtea Constituțională a suspendat în plină stare de alertă obligativitatea izolării sau a plasării în carantină a celor infectați cu coronavirus este însă corectă. Cu legea în mână, membrii CCR - toți membrii CCR, apropo - nu aveau cum să decidă altfel.
Negociere
Faptul că mii de oameni au plecat în aceste condiții din spitale și din centrele de carantină și izolare nu are cum să fie îmbucurător, desigur. Dimpotrivă.
Însă numărul cazurilor noi de contaminare confirmate zilnic începuse să urce spre 400 dinaintea deciziei Curții Constituționale - dacă va fi existat o legătură directă între ea și evoluția bolii vom ști cu certitudine peste aproximativ două săptămâni.
Mai mult, puterea executivă are perfectă dreptate să caute orice instrumente legislative de care are nevoie pentru a ține sub control o criză majoră de sănătate publică. Un alt articol din Constituție garantează dreptul la ocrotirea sănătății și obligă statul să ia măsuri care să asigure igiena și sănătatea publice. Ar fi foarte de ajutor (și) dacă Guvernul nu s-ar răzgândi în termen de aproximativ o oră în privința măsurilor necesare.
În plus, regula respectării nesmintite a drepturilor fundamentale se verifică, aș spune, cel mai bine tocmai în situații excepționale: sigur, ea presupune efort, pricepere și abilitatea de a negocia.
Chiar și cu o majoritate parlamentară ostilă, chiar și atunci când o instituție sau alta ți se pune de-a curmezișul, chiar și când adversarii îți cenzurează unele acțiuni - s-a întâmplat atunci când starea de urgență a fost înlocuită de starea de alertă, e foarte probabil să se întâmple și când Parlamentul va adopta noua lege privind izolarea și plasarea în carantină.
Polarizare
Nenorocirea face ca această criză să fi surprins România la capătul a trei decenii de subminare constantă a oricărui tip de serviciu public (inclusiv - sau mai ales! - a celui de sănătate), cu o administrație întârziată mult și cu o mare parte a populației mult prea obișnuită să fie lăsată pe cont propriu și să se descurce în consecință: fake news, delăsarea și exacerbarea individualismului sunt doar o parte a explicației.
Sănătatea instituțiilor și încrederea în ele - pe scurt, tipul de contract social pe care România l-a propus până acum tuturor cetățenilor săi - trec pe nedrept în plan secund.
Iar apropierea campaniei pentru alegerile locale face ca și acest snop de probleme, cât se poate de reale și de urgente, să fie tratate în cheie politicianistă și-atât. În funcție de tabără, fiecare pretinde că e de partea binelui și că ceilalți reprezintă răul absolut, sabotorii sănătății publice, paraziții finanțelor statului.
Polarizarea aceasta de mucava estompează (ba chiar câteodată ignoră de-a dreptul) fenomenul mult mai acut al polarizării sociale din România prezentului.
Cu sau fără decizii ale Curții Constituționale referitoare la respectarea drepturilor de bază într-o democrație, mii de oameni s-au înghesuit pe aeroportul din Cluj ca să apuce un loc de muncă în străinătate, în condiții adeseori degradante.
Alții au stat cu orele în vamă, uneori fără acces la o amărâtă de toaletă, ca să revină în România. Nu puțini intră în spitale cu gândul înfricoșător că acolo riscă, de fapt, să se căptușească: oamenii aceștia supraviețuiesc dintotdeauna, din nefericire, în virtutea atât de românescului "Cum ți-o fi norocul"!
Abrupt spus, nu e deloc de mirare că, odată confruntați cu un pericol direct și palpabil ("Muncești sau mori!") - nu puțini dintre concetățeni aleg să muncească: ceva, orice, indiferent de durată și de condiții, chiar și-atunci când un virus până de curând necunoscut face prăpăd împrejur.
Alții, subțiri la număr, dar influenți în dezbaterea publică, au constatat în urma deciziei CCR că au rămas pe cont propriu: instituțiile se războiesc steril între ele și statul e o abstracțiune, așa că nu le mai rămâne decât să se spele în continuare pe mâini, să se dezinfecteze, să evite înghesuiala și să spere la mai bine.
Aceia învățați chiar și-n vremuri mai puțin agitate să le fie constant nesocotite multe drepturi fundamentale (cel la protecția socială a muncii, la învățătură, la ocrotirea sănătății ori la un mediu sănătos) nu pot decât să-i întâmpine pe ceilalți cu un tradițional și întristător "Cum ne-o fi norocul"!
