Cioloș, la un pas de eșec

Soluția de compromis găsită de Dacian Cioloș în încercarea de a-și continua mandatul de premier, după alegerile din decembrie, este foarte riscantă.

Mulți dintre susținătorii săi au aplaudat entuziast decizia de a nu intra în vreun partid, de a nu candida la parlamentare și de a-și oferi serviciile de prim-ministru în schimbul aderării la o platformă de principii generale.

Cu toate acestea, aritmetica electorală, dar și exigențele proiectelor pe termen lung pe care el și președintele Iohannis le propun conturează un orizont mai degrabă sumbru pentru Dacian Cioloș.

Are șanse mari să rateze un al doilea mandat de premier. Și chiar dacă va reuși să rămână în fruntea guvernului, al doilea mandat ar fi unul de supraviețuire, marcat de un lung șir de tensiuni și compromisuri. Adică, ar putea rata ocazia de a juca un rol major în reformarea României.

Este ușor de înțeles de ce Dacian Cioloș nu vrea să intre, azi, în vreun partid. Dacă ar adera la un partid mare, precum PNL, ar însemna să-și asume, cel puțin o vreme, identificarea cu tot ce au făcut greșit aceste partide de-a lungul anilor.

Ceea ce, evident, ar fi nedrept câtă vreme nu le-a fost complice. Dar acest adevăr nu l-ar proteja de dezamăgirea multora care azi îi validează acțiunile tocmai pentru că nu văd interesele unui partid în spate și care percep independența sa politică ca pe o dovadă de integritate.

Pe de altă parte, dacă ar intra într-un partid mic, cum este USR, nu ar avea nimic de câștigat. Din contră. În cazul în care PNL și USR vor reuși să coaguleze o majoritate parlamentară, ar pune partidul mai mare într-o poziție foarte dificilă. Ar obliga, practic, PNL să accepte că liderul coaliției este USR, având în vedere că premierul provine de la partidul lui Nicușor Dan.

La aceasta se adaugă și riscul, deloc de neglijat, ca USR să nu intre în Parlament. Absența unei infrastructuri regionale puternice va cântări întotdeauna greu în alegerile parlamentare. Iar USR nu stă deloc bine la acest capitol. E puternic în București, dar destul de slab în restul țării. Cioloș nu își poate permite un eșec de asemenea proporții.

Așadar, decizia premierului de a nu intra nici în PNL, nici în USR pare mai degrabă una luată de nevoie, nu de voie. În același timp, însă, și strategia de a se lăsa invitat să fie premier de două partide care se disprețuiesc reciproc și care sunt într-o rivalitate din ce în ce mai puternică - după cum a demonstrat-o scorul înregistrat în București, la locale – este o soluție cel puțin la fel de problematică. Iată de ce.

Marea speranță a acestei construcții este că PNL și USR vor lua împreună suficiente voturi ca să formeze o majoritate parlamentară alături de minorități și, poate, UDMR. Cu toate acestea, există un risc mare ca acest lucru să nu se întâmple.

Mesajul electoral pe care se vor baza atât PNL cât și USR pentru a lua cât mai multe voturi va fi ”Garantat Cioloș”. Votați-ne pe noi dacă vreți ca Dacian Cioloș să fie în continuare premier. Chiar dacă pare un pic schizofrenic - de ce să vă votăm pe voi și nu chiar pe Cioloș dacă și el și noi ne dorim să continue?! – el va avea în mod cert o anumită eficiență.

Oameni care nu ar ieși altfel la vot o vor face pentru că li se promite continuarea unei guvernări care a limitat în bună măsură marea corupție, la nivelul administrației centrale. Și pentru că Dacian Cioloș este un om onest și cu bun simț, opusul majorității politicienilor. Marele semn de întrebare este: vor fi acești alegători suficienți pentru a împinge PNL și USR, cumulat, măcar spre un 40%?

Dacă ținem cont de două argumente, răspunsul este negativ. Primul: voturile PNL vor depinde, ca și până acum, de performanța mașinăriei de vot din teritoriu. Liberalii nu dau semne că pregătesc vreo mișcare surpriză care să genereze un val de entuzism printre bucureșteni și locuitorii altor orașe mari, pentru a recupera măcar electoratul lor tradițional. Ceea ce va lăsa tot greul pe capacitatea aparatului de partid din țară, și în special din zona rurală, de a-și mobiliza activiștii pentru a scoate voturile necesare.

Dar aici apar două probleme. Mobilizarea activiștilor a fost întotdeauna corelată cu speranțele pe care și le-au pus în legătură cu intrarea la guvernare. Și anume cu primirea de funcții în administrație, cu accesul la contractul publice. De data aceasta, sunt convinși că și dacă vor câștiga vor primi, în cel mai bun caz, firimituri. Pe scurt, nu sunt motivați.

A doua mare problemă este scoaterea din arenă al lui Vasile Blaga. Este de notorietate că în interiorul PNL vechii pedeliști sunt cei ce au dus greul campaniilor, fiind mult mai bine organizați decât vechii liberali. Dar această organizare a depins mult de implicarea lui Vasile Blaga. Care nu era doar un vătaf priceput, dar și stăpânea la perfecție arta trocurilor voturi contra funcții contra bani – după cum ne spune DNA.

Ieșirea acestuia din joc, cuplată cu lipsa de motivare a rețelelor electorale teritoriale, activiști plus clientelă de partid, reprezintă un dublu handicap. Este greu de crezut că ștampila ”Garantat Cioloș”, cu care vor defila și liberalii, îl va putea compensa.

Cu atât mai mult cu cât premierul a spus răspicat că nu se va implica în campania electorală. Dacă el nu este dispus să ajute în niciun fel PNL, de ce ar trage liberalii pentru el?

Al doilea argument împotriva unui scor suficient de bun pentru ca PNL și USR să formeze majoritatea: USR se bate pentru același electorat ca și PNL, dar cu o mână legată.

Scorul bun obținut de USB la locale, în București, se datorează mesajului antisistem cu care a defilat. Sloganul ”PSD-PNL, aceeași mizerie” a lovit prea puțin în PSD, și enorm în PNL. De această dată, aderarea comună la platforma Cioloș îi va împiedica să mai lovească în liberali cu atâta sete cu cât au făcut-o în primăvară. Și cât de credibil va mai fi mesajul anti-sistem când din ”sistem” vor trebui extrași permanent liberalii?

Și unii și alții vor trebui să se limiteze la atacarea PSD. Problema, după cum se știe de mult, este că electoratul stângii este surd și la acuzațiile de corupție și la cele de populism. Oportunitatea de a smulge voturi din acel bazin este ca și inexistentă.

Singura alternativă care le rămâne celor din partidul lui Nicușor Dan este să se declare mai pro-Cioloș decât liberalii. Iar un rol important în această narațiune va reveni foștilor miniștri din actualul guvern. Dar cum și în PNL vor intra unii dintre colegii lor, orice încercare de a împinge mai puternic acest mesaj riscă să cadă în ridicol.

În concluzie, nu doar slaba reprezentare în teritoriu va fi un handicap pentru USR ci și îngustarea marjei de poziționare ca partid anti-sistem. Cum poți să fii o alternativă la partidele existente când tu deja ți-ai dat acordul de a intra la guvernare alături de, cel puțin, unul dintre ele?

Dar să presupunem că toate motivele de scepticism enumerate mai sus se vor dovedi neîntemeiate, că PNL și USR vor obține scoruri foarte bune și că vor reuși să coaguleze o majoritate care să îl impună pe Dacian Cioloș în fruntea noului guvern. În mod cert, va fi o majoritate fragilă.

O majoritate fragilă este o problemă pentru toată lumea. În primul rând pentru ideea de ”Platforma România 100”, care presupune schimbări majore la nivelul clasei politice, a comportamentului politic, a modelului de guvernare.

Nimic din toate acestea nu se poate face fără o doză mare de consens. Va fi imposibil de obținut așa ceva cu o majoritate fragilă, cu un PSD ostil, care va continua să ridiculizeze ideea de tehnocrat, adică ideea că poți fi competent și fără să fii membru de partid.

Va fi o problemă și pentru Klaus Iohannis care vorbește de mult timp de aceleași lucruri pe care le susține acum și Dacian Cioloș. Și materializarea proiectului său de țară tot pe ideea de consens larg se bazează. Este evident că amândoi merg pe aceeași linie, plecată dintr-o convingere pe care și Traian Băsescu a avut-o ani buni, și anume că România nu își va împlini potențialul până ce principalii actori din politică și stat nu își vor da mâinile pentru impunerea unui moment zero, care să permită resetarea relației dintre conducători și conduși.

Dar să presupunem și că președintele și premierul ar accepta să își amâne cele mai ambițioase planuri în speranța că până în 2018 se va mai schimba ceva care să le permită să readucă în discuție ideea de consens și nevoia de schimbare a clasei politice. Ce va urma va fi o perioadă mâloasă, în care Dacian Cioloș nu va reuși să facă mai nimic important. De ce?

Pentru că orice schimbare majoră ar vrea să facă, fie că e vorba de implicarea statului în economie, privatizări, cod fiscal, fie că e vorba de reforma administrației se va lovi de opoziția fermă a PSD și aliaților săi, din politică și din stat. Fiecare proiect important va deveni pretext de criză politică majoră.

Dacian Cioloș nu este genul de lider care se simte în război ca peștele în apă. Nu își va asuma pași înainte cu prețul unor scandaluri necontenite, nu va urmări victorii dacă ele trebuie smulse cu dinții și ghearele.

S-a văzut, de fapt, și anul acesta, în modul în care a dat înapoi aproape de fiecare dată când PSD a vociferat sau când a acceptat să păstreze anumiți oameni în fruntea unor companii din energie, doar pentru că erau susținuți de Tăriceanu și Olteanu.

De aceea, și o victorie la limită a PNL și USR urmată de impunerea lui Dacian Cioloș ca premier, ar duce în final la un eșec de guvernare. Nu doar că nu ar reuși să dea viață ”Platformei România 100”, dar ar eșua chiar și în demersuri mai puțin ambițioase. Ar fi un mandat de supraviețuire care i-ar consuma rapid capitalul de imagine și i-ar dezamăgi pe toți cei ce au investit speranțe în el.

Care este alternativa? Având în vedere că sunt șanse mici ca PNL și USR să obțină un rezultat suficient de bun, reformele dorite de președinte și de premierul nu vor deveni realitate decât dacă vor fi susținute și de PSD. Explicit, prin intrarea la guvernare, sau tacit, printr-un pact politic de neagresiune pe câteva direcții prioritare, de interes național.

Nu ar fi chiar o surpriză. În spațiul public circulă de mult aceste variante. Și chiar dacă Dacian Cioloș a declarat joi, pentru Hotnews, că nu se vede într-un guvern din care să facă parte PSD, platforma pe care a lansat-o ține ușa deschisă și pentru colaborarea cu un partid de stânga. O colaborare care ar putea să fie formalizată sau, după cum spuneam mai devreme, poate fi un pact de neagresiune pe anumite teme de interes național.

Dar acest lucru nu va fi posibil cu actualul PSD. Atât o guvernare PNL-PSD, cât și o înțelegere transpartinică pentru susținerea unui proiect de țară, vor fi posibile doar cu un PSD schimbat din temelii.

Astăzi, o astfel de posibilitate pare de neimaginat. Dar nu este exclus ca viitorul să ne aducă surprize. În urmă cu două săptămâni scriam că oricât de neverosimilă pare o schimbare radicală în cel mai mare partid din România, Klaus Iohannis o ia în calcul. Acesta este motivul pentru care a ținut să declare tranșant că nu îi va nominaliza ca premier nici pe Liviu Dragnea, nici pe Victor Ponta. (Analiza integrală, aici).

Dar dacă o astfel de schimbare se va produce în PSD, iar în fruntea partidului va ajunge un politician frecventabil, nu doar capabil dar și dornic să contribuie la un proiect de țară, de ce i-ar ceda acesta lui Cioloș fotoliul de premier în loc să îl ceară pentru el sau pentru cineva din partidul său? Și mai ales, ce l-ar mai împiedica pe președinte să îi refuze cererea? Nimic.

Ar fi avut Dacian Cioloș alte variante de acțiune pentru a evita fundătura spre care se îndreaptă? Da. Chiar dacă a avut motive întemeiate să se ferească de intrarea într-un partid, în final s-ar putea dovedi că Dacian Cioloș a făcut o mare greșeală.

Cele mai mari șanse pentru a rămâne la Palatul Victoria le-ar avea dacă PNL sau USR ar obține un rezultat excelent, cu mult mai bun decât arată azi sondajele. Era acest lucru posibil? Da. Cu o singură condiție. Ca el să se implice cu toată forța în campania electorală alături de partidul pentru care ar fi optat.

L-ar fi penalizat alegătorii pentru că și-a încălcat promisiunea de a rămâne independent până la capăt? Nu, din contră. Dar cu o condiție. Intrarea în partidul pe care l-ar fi ales ar fi trebuit să se facă pe baza unui angajament de reformare profundă a acelei structuri, de armonizare cu așteptările de zeci de ani ale românilor.

Ar fi avut USR o problemă cu asta? Nu. Ar fi avut PNL o problemă cu asta? Unii lideri, da, însă nu ar fi contat. Cei care contează i-ar fi așternut tot partidul la picioare. I-ar fi acceptat orice condiție, l-ar fi primit cu orice echipă ar fi vrut să vină. La cât de disperați sunt s-ar fi predat cu totul.

Era timpul prea scurt? Pentru reformarea partidului, da. Dar nu și pentru a introduce criterii de integritate în procesul de selecție a candidaților. Și mai ales nu pentru a propune pe liste zeci de nume de profesioniști integri, după modelul multora care l-au urmat în guvern. Orice risc de pierdere de imagine, prin intrarea într-un partid cu multe schelete în dulap s-ar fi risipit câtă vreme ar fi demonstrat că face exact opusul a ceea ce au făcut predecesorii săi.

Ar fi fost cea mai solidă și mai ușor de oferit garanție că intrarea sa în politică nu este conjuncturală și că vizează un proiect pe termen lung. Ar fi fost cel mai clar semnal că partidul pe care l-a preluat va fi altfel decât oricare altul până acum. Ce și-ar fi putut dori mai mult alegătorii? Cum să-l penalizeze pentru că le oferă șansa de a avea, în sfârșit, un partid care să pună interesele lor mai presus de orice.

Nu ar fi reușit să reformeze partidul? Doar dacă nu ar fi știut ce să facă. Altfel, cu o victorie electorală în spate, cu aducerea partidului la guvernare nimeni nu i-ar mai fi stat în cale. L-ar fi modelat cum ar fi vrut.

De ce nu a făcut-o? De teamă, cel mai probabil. Teama de eșec, teama de conflict, teama de a nu supăra nici una dintre cele două tabere care l-au sprijinit. Dar teama nu are ce căuta în deciziile unui bărbat de stat. Dacian Cioloș va putea aspira la acest statut atunci când își va asuma riscurile și provocările pe care le presupune o asemenea responsabilitate. Până atunci, poate va mai fi premier, poate nu. Dar va fi irelevant.