Vor achita magistrații care i-au permis Elenei Udrea să părăsească țara cheltuielile statului român în procedura de aducere a sa în România din Bulgaria prin mandat european de arestare?
Întrebarea este retorică, iar răspunsul evident. Ca membru al Comisiei juridice a Camerei Deputaților, am asistat în ultimul an la atacuri masive asupra DNA și la mult prea puține discuții privind răspunderea magistraților. Iată un caz care readuce discuția răspunderii magistraților în prim plan și arată justețea solicitărilor procurorilor DNA. Procedurile de identificare a Elenei Udrea în Bulgaria și de emitere și punere în executare a unui mandat european de arestare au fost făcute pe cheltuiala noastră, a cetățenilor. O putem recupera?
Când am aflat că Elena Udrea a fost identificată în Bulgaria, fugind din țară pentru a nu-și executa sentința, iar apoi solicitând azil politic (culmea, în Grecia), primul meu gând a fost că, în ciuda gradului extrem de ridicat de corupție în România, totuși ce a gândit agentul de frontieră care a permis unei persoane cu interdicție de a părăsi țara, fie ea o persoană influentă precum Elena Udrea, să traverseze granița? Nu și-a dat seama că va fi mediatizat cazul și va fi identificat, atrăgându-i-se răspunderea penală? Pur și simplu nu mi-am putut imagina că Elenei Udrea, o persoană care a fugit o dată din calea executării unei hotărâri de condamnare penală, în Costa Rica, nu i-ar fi fost aplicată măsura preventivă a controlului judiciar cu interdicția de a părăsi țara (mai precis, potrivit art. 215 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, obligația să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia).
Am fost extrem de neplăcut surprinsă să aflu că nu, Elenei Udrea nu i-a fost aplicată interdicția de a părăsi țara. Că procurorii DNA au solicitat și motivat necesitatea adoptării acestei măsuri, iar judecătorii Curții de Apel București au respins. Că procurorii DNA au formulat cale de atac, iar judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au respins-o, menținându-i persoanei cercetate penal, Elena Udrea, posibilitatea de a se deplasa în străinătate nestingherită.
S-a bucurat pe deplin de această măsură, mai ales după ce instanța a rămas în pronunțare și nu se știa la acel moment dacă hotărârea va fi de condamnare la închisoare cu executare sau nu. A existat un risc, iar Elena Udrea de ce să riște? Oare judecătorii instanței supreme care i-au permis Elenei Udrea să se deplaseze în străinătate, deși puteau să nu o facă (și mă voi referi doar la aceștia deoarece controlul judiciar pentru căi de atac există tocmai pentru a se identifica erorile judiciare și a se remedia, deci chiar dacă magistrații Curții de Apel București au greșit, exista posibilitatea de redresare a situației la acel moment) ce au gândit când au văzut că persoana condamnată penal este de negăsit? Le-a stat inima în loc vreo secundă? Și-au conștientizat eroarea judiciară?
Vorbesc despre eroare judiciară deoarece pornesc de la buna credință a magistraților. Subiectul corupției în justiție este momentan blocat deoarece noua lege privind desființarea Secției Speciale de Investigare a Infracțiunilor din Justiție nu a acordat competența de anchetare a infracțiunilor de corupție procurorilor DNA (poziție aspru criticată de Comisia de la Veneția), ci unor procurori, încă nealeși, din cadrul Parchetului General și al Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel.
Art. 52 alin. (3) teza finală din Constituție statuează că: ,,Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”, în contextul răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare. Până la definitivarea unui nou pachet al legilor justiției, respectiv până la eventuala lor votare și intrare în vigoare, Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor este cel care tratează răspunderea magistraților. Definiția erorii judiciare este dată de art. 96 alin. (3) și presupune exclusiv vătămarea drepturilor unei persoane, însă cazul prezentat mai sus NU se încadrează în această definiție. Potrivit legii, cazul de față nu reprezintă o eroare judiciară deoarece s-a creat un prejudiciu statului, prin antamarea unei serii de cheltuieli care nu ar fi existat dacă magistrații ar fi aplicat măsura controlului judiciar, fără a discuta de vătămarea drepturilor unei persoane determinate.
Cu alte cuvinte, nu discutăm de o eroare judiciară, care ar determina și răspunderea patrimonială a magistraților, în cazul refuzului judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție de a o plasa pe Elena Udrea sub măsura preventivă a controlului judiciar cu interdicție de a părăsi țara. Discutăm exclusiv de eventuala răspundere disciplinară a magistraților (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004).
Analizând definiția gravei neglijențe („când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”), precum și scopul măsurilor preventive (art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Măsurile preventive pot fi dispuse […] dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.”) opinez că se poate discuta de o gravă neglijență în cazul judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție care i-au permis Elenei Udrea să se deplaseze nestingherit prin străinătate, ca și cum nu ar fi avut antecedente de fugit în Costa Rica și, iată, așa cum ne arată evenimentele post-factum, ca și cum nu și-ar fi cerut acum azil politic în Grecia, în fața unei instanțe din Bulgaria.
Având în vedere că și dacă instanța a rămas în pronunțare, măsura controlului judiciar rămâne aplicabilă, instanța putând repune pe rol cauza pentru diverse motive, dacă Elena Udrea ar fi avut interdicția de a părăsi țara și ar fi traversat granița, acțiunea sa ar fi fost una de sustragere de la judecată. Autoritățile din Vama Giurgiu nu i-ar fi permis ieșirea din țară. Costurile statului ar fi fost mult mai reduse în punerea în executare a hotărârii de condamnare. Nu am fi plătit, tot noi, cetățenii, costuri de dare în urmărire internațională, punere în executare a unui mandat european de arestare etc.
Problema legislativă identificată este că judecătorii care pronunță o hotărâre din gravă neglijență nu au decât o eventuală răspundere disciplinară (poate primesc un avertisment din partea inspecției judiciare, condusă de Netejoru și cam atât). Nu răspund și cu propriul patrimoniu în astfel de situații. Cheltuiala statului român rămâne exclusiv la noi, la cetățeni.
Aștept cu nerăbdare să analizez 2 chestiuni:
1. Dacă inspecția judiciară se va sesiza din oficiu cu privire la fapta de gravă neglijență a magistraților care nu au stabilit măsura controlului judiciar de interdicție a părăsirii țării de către Elena Udrea
2. Modalitatea în care ministrul Justiției, domnul Cătălin Predoiu, va reglementa răspunderea magistraților în noul pachet al legilor justiției. Cazul prezentat mai sus va putea atrage nu doar răspunderea disciplinară, ci și răspunderea civilă a magistraților astfel încât noi, cetățenii, să putem să ne ,,recuperăm” prejudiciul?
