Noul val al pandemiei, incendiul din spitalul de la Constanţa, soldat cu un nou bilanţ tragic, faliile politice din țară (PNL Cîțu vs PNL Orban; USR vs PNL) au făcut ca premierea președintelui Klaus Iohannis cu remarcabila distincție Carol cel Mare, la Aachen, în unul din centrele culturale ale Europei, să fie tratată în România într-o cheie de politică internă. Deși ușor de înțeles în contexul indignării continue generate de eșecurile sistemului românesc de sănătate, această cheie nu este totuși pertinentă pentru o înțelegere corectă a evenimentului de la Aachen, pentru că depinde de fluctuațiile de încredere de care se bucură președintele – care a avut momente de explozie în 2014, s-a erodat în 2016 și a revenit în forță în 2018. Dacă dorim să pricepem ceva din semnificația momentului de la Aachen, trebuie să ne limităm la o analiză de politică externă, care are un metabolism mult mai lent, mai sofisticat și mai amplu decât electrocardiograma instabilă a politicii de zi cu zi.
Prima observație care trebuie făcută e că premiul Carol cel Mare nu este un eveniment izolat, răsărit din senin, pe un teren gol. El vine în biografia diplomatică a lui Klaus Iohannis după momentul de vârf al conferinței de presă de la Casa Albă, când președintele a sugerat europenilor o strategie de a gestiona corect pulsiunile izolaționiste ale lui Donald Trump, cerând investiții echitabile în NATO; vine, de asemenea, după Summitul de la Sibiu, când Iohannis a jucat diplomatic la cel mai înalt nivel al UE, alături de Donald Tusk, președintele Consiliului European și de Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. Altfel spus, premiul Carol cel Mare este o nouă bornă într-un parcus mai lung; este o confirmare a poziției pe care Iohannis a câștigat-o în Europa la Sibiu. Și este o punte către viitoarele sale proiecte europene.
A doua observație este că premiul de la Aachen nu este doar unul pe persoană fizică – pentru politicianul Iohannis, care poate să nu îți placă azi, în palton, dar să îți placă mâine, în geacă roșie. Chiar dacă datele personale ale președintelui sunt de ajutor în context (relația specială cu Germania, aspectul de diplomat – serios, îți trebuie vreo trei Ciolacu ca să scoți un Iohannis prezentabil în cancelariile occidentale, limbile străine etc), succesul extern al lui Iohannis este și unul instituțional. Parteneriatul extins cu Washingtonul, Summitul de la Sibiu, Trilaterala România–Polonia–Turcia, cu participarea specială a Georgiei și Ucrainei, găzduită la București într-un moment regional fierbinte, chiar și evoluțiile din Moldova nu sunt evenimente picate din cer, ivite din neant. Sunt rezultatele strategiei diplomatice prezidenţiale, ale unui mecanism care, pe măsurate, dă rezultate.
A treia observație este că instituția-Iohannis – care a fost în fapt premiată la Aachen – este compusă, pe lângă personajul-Iohannis și diplomația românească în ansamblu, din alte două componente: Armata Română, cu strategia sa stabilă în cadrul NATO și, foarte important, din orientarea ideologică asumată de Palatul Cotroceni în momente grele precum Referendumul pentru Familie sau Ordonanța 13. Vi-l puteți imagina pe Viktor Orban premiat la Aachen și elogiat de liderii Uniunii Europene? Nu – Viktor Orban ar putea obține cel mult premiul Ivan cel Groaznic la Volgograd sau Smolensk. Realitatea este că, într-un moment de presiune asupra Uniunii Europene, când liderii din Polonia și Ungaria au dat (și încă dau) atacul asupra valorilor constitutive ale Europei post-1945, Iohannis a întors spatele populismului, cu riscul de a pierde un referendum dificil sau de a fi suspendat de un PSD aflat pe val în 2016. A fost o alegere care a păstrat un echilibru vital în flancul estic, care și în anii 1930 a fost primul cucerit de ideologia extremistă (care izvora pe atunci, în mod paradoxal față de evoluțiile actuale, de la Berlin).
A a patra observație, pe care am prefigurat-o mai sus, este că, foarte probabil, momentul Aachen este o punte către un proiect european al președintelui Iohannis după încheierea mandatului său la București. Fie că e vorba de UE, fie că e vorba de NATO, Klaus Iohannis va fi un jucător de talie europeană după 2024 – asta comunică, aproape oficial, premiul Carol cel Mare. Și, oricât de absorbiți am fi de luptele politice de zi cu zi, o astfel de perspectivă e esențială pentru diplomația românească, care nu a mai avut actori cu relevanță majoră în foruri internaționale de la Nicolae Titulescu (din păcate, într-un moment teribil pentru ordinea internațională) și, pentru o perioadă mai scurtă, Corneliu Mănescu (într-un context în care a adus reale beneficii României – din păcate însă pentru un regim Ceaușescu pe care succesele internaționale l-au înrăit în stalinism).
Este domeniul în care diplomația noastră a suferit cel mai mult în ultimii ani: reprezentarea în structurile internaționale – unde bulgarii și chiar moldovenii ne depășesc pe o analiză a prezenței la ONU, de pildă. În ultimele decenii, românii cu poziții relevante în instituții internaționale (Cioloș, Geoană) s-au bazat mai degrabă pe propriile conexiuni decât pe un proiect național de suport, deși nu puteau, evident, candida formal fără susținerea statului. Dovadă stând faptul că, atunci când am avut un proiect național – un loc de membru nepermanent în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite –, Dragnea și Dăncilă l-au făcut praf în două zile, mutând ambasadele de capul lor, fără să se consulte cu Palatul Cotroceni și cu Uniunea Europeană.
Faptul că avem un lider influent în marile decizii europene – azi prin prestigiul câștigat în numele României, mâine probabil printr-o poziție formală, instituțională – nu e deloc o veste de neglijat. Vom înțelege importanța unui astfel de lider comparând momentul 1918 (când aveam acest tip de lider) cu momentul 1940 (când el ne lipsea). Iată de ce evenimentul de la Aachen, care poate părea derizoriu dacă este lecturat în contextul pandemiei din România sau al catastrofei din sistemul de sănătate, reprezintă o bornă majoră din perspectiva analizei de politică externă. Vom înțelege acest lucru mult mai bine, la rece, în următorii ani.
