Şeful formal şi şeful real al Guvernului de la Bucureşti au păşit într-un teritoriu cu numeroase necunoscute, în care nisipurile mişcătoare sunt o constantă, nu accident: inflamarea relaţiilor dintre cei doi mari parteneri strategici ai României. Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă joacă probabil rolul vieţii lor, la capătul căruia nu pot ieşi învingători, dar pe parcursul căruia vor crea neajunsuri interesului naţional al ţării pe care o reprezintă. Mici sau mari? Asta depinde numai de timpul care le va fi lăsat la dispoziţie.
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
România dă în ultima vreme impresia că s-a alăturat rebelilor Europei, câteva gesturi de primă mărime făcute de Guvern şi girate de coaliţia majoritară creând aparenţa că Bucureştiul şi-ar fi aliniat politica externă cu cea a Varşoviei - pe fond, dar şi ca stil.
Nimic mai fals! De altfel, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă nu fac altceva decât să demonstreze, cu vârf şi îndesat, că nu au înţeles deloc modul în care Varşovia îşi gândeşte şi pregăteşte paşii în relaţiile internaţionale, indiferent cine se află acolo la guvernare. Şi, mai grav, că fac în continuare greşeli elementare atunci când dau de înţeles că au apucat-o pe "calea poloneză", cea mai mare dintre erori fiind incapacitatea celor doi politicieni români de a discerne între retorica Varşoviei şi acţiunile concrete pe care, în cele din urmă, Polonia le întreprinde.
Poate că exemplul cel mai bun în acest sens, şi asupra căruia voi reveni ceva mai jos, este episodul interesant al votului din Consiliul JAI (Justiţie şi Afaceri Interne), din toamna lui 2015, când stilul polonez de a negocia cu partenerii europeni în dosare de o mare sensibilitate a atins apogeul (iar amicul lui Dragnea, premierul maghiar Viktor Orban, ştie prea bine ce înseamnă gustul amărui lăsat de impetuozitatea şi eficienţa cu care polonezii, partenerii lor din Grupul Vişegrad, sunt capabili să negocieze).
Doar că Dragnea fie nu s-a informat, fie a făcut-o, dar a înţeles totul pe dos.
"Ca România să fie aruncată într-o dispută cu Statele Unite, eu nu sunt de acord cu asta. Cine vrea să facă lucrul ăsta să-și asume și să explice", spunea liderul PSD zilele trecute, în esenţă nefăcând altceva decât să arunce peste gardul Cotrocenilor pisica clătinării relaţiilor transatlantice ale României.
Nu e de mirare, cât timp complexitatea politicii externe imaginate de Liviu Dragnea rivalizează cu cea a vocabularului premierului Viorica Dăncilă, în general şi mai ales în misiunile oficiale de reprezentare a ţării.
În schimb, creşte complexitatea consecinţelor pe care le au iniţiativele de politică externă întemeiate pe un fond atât de sărac (de unde rezultă, iată, o nouă similitudine între Dragnea şi Dăncilă).
Un fond precar şi opac, despre care se poate spune că arată mai degrabă ca un motor în doi timpi:
-transformarea politicii externe a României în remorcă a politicii interne, a cărei direcţie este ajustată abuziv în funcţie de meandrele unor jocuri de culise meschine şi lipsite de relevanţă strategică şi geopolitică
-punerea politicii externe a României la dispoziţia unor gupuri de interese netransparente şi nelegitime (interne şi externe), care gravitează în jurul personajului politic Liviu Dragnea, ale căror agende nu pot fi auditate de opinia publică, dar sub bagheta cărora un decident de rangul liderului PSD şi un obedient de talia premierului modelează discreţionar diplomaţia românească
Blocarea la nivelul UE a unei iniţiative comune care critica gestul Administraţiei Trump de relocare a Ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, ca şi trimiterea de către Bucureşti, prin MAE, a unui reprezentant la recepţia organizată de Ministerul israelian de Externe, cu ocazia inaugurării noii ambasade americane, sunt două dintre gesturile bruşte şi stridente pe care Executivul Dăncilă, pilotat de şeful Camerei Deputaţilor, le-a făcut în ultima perioadă.
Având în vedere aplombul cu care îşi asumă asemenea paşi, este neclar dacă premierul Viorica Dăncilă pricepe cu adevărat mizele jocului în care s-a băgat şi, impicit, spre ce turbulenţe diplomatice împinge ţara. În schimb, e cât se poate de limpede faptul că, în ciuda declaraţiilor prin care şeful său suţine contrariul, Dăncilă girează un proces de scindare a aliaţilor europeni (nivelul UE) şi transatlantici (nivelul SUA-UE).
Iar de aici încolo intrăm propriu-zis în miezul problemei pe care o pune comportamentul din ultimele săptămâni al tandemului Dragnea-Dăncilă.
România este tipul de țară obligată, geografic și structural, să-și proiecteze viitorul într-un sistem de alianţe, orice tip de neutralitate fiind, în cel mai bun caz, un scenariu lipsit de substanţă, iar în cel mai rău caz, primejdioasă, căci e o iluzie. Principalul argument în acest sens este că o aşa-numită neutralitate, în regiunea din care face parte România cel puţin, nu există. Sigur, ea poate fi clamată, mimată, poate fi pictată retoric în cele mai strălucitoare şi vii culori, dar în cele din urmă va rămâne ceea ce este la bază: un rege gol.
În anii '90, după ce au priceput cum se aşează plăcile tectonice geopolitice, până şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase au înţeles că Estul reprezintă trecutul şi nici condiţii pentru a mima neutralitatea nu sunt. Aşa s-a născut, la nivel politic, opţiunea pro-Vest, o orbită pe care se înscrisese nu doar România, prin aderarea la NATO şi UE, ci şi celelalte state din fostul lagăr socialist.
În esenţă, lucrurile stau la fel şi azi, când în regiune alegerea posibilă pentru orice ţară de condiţia României rămâne cât se poate de simplă: cu Estul sau cu Vestul, Rusia sau Occidentul. Cum spuneam, însă, Bucureştiul a ales deja, iar asta s-a întâmplat acum peste două decenii şi s-a cimentat acum aproape 17 ani, după atentatele teroriste de pe teritoriul SUA, din 11 septembrie 2001.
Dar faptul că, în esenţă, opţiunile sunt strict cele două - Est sau Vest - nu este de natură ca, pe termen lung, să ferească ecuaţia geopolitică la care ne raportăm de posibilitatea unor complicaţii interesante.
Motivul principal stă în faptul că ceea ce numim "Vest" nu are o unitate organică. El este format, după cum bine ştim, din două mari blocuri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, cele două entităţi cu care România întreţine un tip complex de raporturi - ca partener strategic al ambilor, dar şi ca parte a unui întreg cu o arhitectură încă dinamică, UE.
Or, dacă pe termen mediu şi lung există un scenariu care din teoretic poate deveni realitate şi la care Bucureştiul trebuie să fie atent 24/24, pentru care să fie pregătit cât se poate şi pe care sub nicio formă să nu-l catalizeze prin gesturi absurde ori populiste, ei bine, acel scenariu este cel în care România se va găsi din nou în situaţia de a alege. Doar că nu va mai fi vorba de o opţiune între Est şi Vest, ci între Vest şi Vest.
Nimeni nu a putut exclude în trecut, nu o poate face nici de azi înainte, o asemenea posibilitate în care să asistăm la atingerea unui prag critic al neînţelegerilor dintre SUA şi UE, cu România pe post de partener strategic al amândurora şi, prin urmare, de subiect prins la mijloc între două blocuri de la care ar avea în continuare multe de câştigat şi de care, având în vedere relieful geopolitic regional, nu poate să facă abstracţie.
Nu e un secret că şi până acum au existat momente în care Bucureştiul a trebuit să conceapă un balet atent şi o echilibristică plină de subtilităţi în relaţia cu cei doi parteneri strategici, lucru de altfel cât se poate de normal, având în vedere mizele globale şi regionale atât de diverse şi de dinamice, ca şi multitudinea actorilor implicaţi. Nici Berlinul nu poate să facă doar ce vrea în relaţia cu UE şi SUA, nici Washingtonului nu îi este simplu să relaţioneze fără scântei cu Noua şi Vechea Europă, nici Parisul nu are viaţă uşoară în NATO şi, după cum bine am putut constata, nici Varşovia nu este o capitală care să se simtă mai confortabil în gestionarea concomitentă a relaţiilor cu UE şi SUA, indiferent cât de vocali sunt polonezii, într-un moment sau altul, faţă de unul sau celălalt dintre cei doi mari parteneri.
De altfel, dacă tot i-am amintit pe polonezi, sunt, cred, elocvente două momente şi multe nuanţe, unul consumat în 2015, altul în 2018.
În toamna lui 2015, în Consiliul JAI de la Bruxelles, Polonia a votat până la urmă în favoarea cotelor de migranţi concepute de Comisia Europeană, alăturându-se astfel curentului majoritar din UE. I s-a alăturat, însă, abia în ultimul moment, după o lungă şi puternică opoziţie, şi delimitându-se practic de partenerii din Grupul Vişegrad, aşadar inclusiv de Ungaria (la acea dată România a votat împotriva proiectului privind cotele).
Alt episod care implică Polonia şi care, dacă vreţi, poate fi considerat "opozabil" gestului României, este legat de participarea unui oficial de la Bucureşti la recepţia dată de Ministerul de Externe israelian, cu ocazia inaugurării Ambasadei SUA de la Ierusalim. Diplomaţia comandată de Dragnea şi executată docil de Dăncilă şi Meleşcanu a făcut din nou exces de zel, potenţând parcă intenţionat conflictul cu Bruxellesul, la scurtă vreme după blocarea iniţiativei comune a UE privind sensibilul subiect "Ierusalim". Varşovia, în ciuda tonului dur la adresa UE şi a bezelelor pe care le face Administraţiei Trump, a găsit până la urmă o soluţie cu un nivel mai redus de expunere: nu şi-a trimis niciun diplomat la recepţia cu pricina. A făcut-o, e drept, Budapesta, în compania căreia trebuie spus că Bucureştiul a strălucit ca o gaură neagră.
În ciuda aparenţelor sau a percepţiei pe care probabil că unii actori de la vârful politicii româneşti, în frunte cu Liviu Dragnea, vor să o sădească în rândul opiniei publice, nici dosarul ambasadei americane din Israel şi nici cel al retragerii SUA din acordul nuclear cu Iranul nu prezintă încă suficientă forţă de tracţiune pentru a plasa SUA şi UE pe traiectoria unei coliziuni iminente.
În ciuda interesului naţional al României, care impune o relaţie cât mai calmă posibil între partenerii strategici, SUA şi UE, Guvernul de la Bucureşti şi şeful său informal de la Camera Deputaţilor par, din contră, tentaţi să pună, după puterile lor, gaz pe focul care se iveşte din când în când în relaţia complicată dintre cele două blocuri care formează Vestul.
Ca într-un film a cărei distribuţie nu a fost încă pe deplin lămurită, Dragnea şi Dăncilă au început să le vândă scump românilor iluzia a ceea ce sunt încă departe de a reuşi Trump, Netanyahu, Macron sau Merkel, indiferent câte dispute s-au acumulat între cancelariile pe care le reprezintă.
"Eu nu fac înţelegeri secrete cu nimeni, doamnă", sunt cuvintele liderului PSD. Pe temelia cărora ar fi destul de riscant zilele astea să pariezi toţi banii.
