Breşa din planul lui Juncker pentru România

Cu siguranţă că o Românie fără MCV este preferabilă unei Românii cu MCV, deopotrivă pentru români şi pentru prietenii lor europeni şi e de înţeles aşa ceva. În acelaşi timp, absenţa sau ridicarea monitorizării pe justiţie şi stat de drept trebuie să reflecte, ori să fie consecinţa unei stări de fapt neechivoce. Anume, că fundamentele democraţiei din ţara respectivă sunt intangibile, că sănătatea instituţiilor-cheie în garantarea statului de drept e de nezdruncinat, că justiţia este la adăpost de factorul politic, în fine, că nimic din ceea ce s-a realizat nu va mai putea fi pus în cui. Din nefericire, realitatea din teren dă României extrem de puţine şanse să se integreze prea repede în tabloul de mai sus.

În primul semestru al lui 2019, Preşedinţia Consiliului UE va fi asigurată de România. Dincolo de responsabilităţile tehnico-politice ale unei asemenea misiuni, amplificate de dinamica internă destul de spectaculoasă a Uniunii Europene, momentul are în primul rând o consistentă încărcătură simbolică. La modul absolut, dar şi relativ, în condiţiile în care în acelaşi an se vor împlini trei decenii de la ieşirea României din comunism, iar ecourile centenarului Marii Uniri încă nu se vor fi stins. Va fi, prin urmare, un an dificil pentru diplomaţia de la Bucureşti, dar şi o mare oportunitate de afirmare pentru o ţară ai cărei politicieni deplâng, adesea recurgând la jumătăţi de adevăr, practica izolării, în Uniunea Europeană, a celor „mici” de către cei „mari”. Însă o singură floare nu aduce primăvara, ca atare ocazia de a exercita, chiar şi la superlativ, Preşedinţia Consiliului UE nu ne va catapulta în vreun vârf de piramidă, nici nu ne va ajuta să ardem etapele.

Luând ca premisă cel mai bun scenariu pentru evoluţia ţării în următoarele 24 de luni, este de aşteptat ca România lui 2019 să nu difere totuşi funamental de România lui 2017. Chiar dacă se va recurge la ele, cele câteva operaţii estetice care probabil i se vor aplica în intervalul rămas până la preluarea preşedinţiei nu vor fi relevante. Vechi metehne care au supravieţuit timpurilor, absenţa unor reforme sau vârsta încă fragedă celor înfătputite, ca şi imprevizibilitatea unor politicieni ajunşi în poziţii-cheie vor continua să producă efecte şi în 2019.

De altfel, până la data în care ţara noastră îşi va începe mandatul de conducere a Consiliului UE, cu excepţia europarlamentarelor niciun alt rând de alegeri nu este programat. Parlamentul va arăta, în linii mari, la fel ca acum, iar eventualele schimbări la Palatul Victoria nu vor avea un impact decisiv cât timp Executivul depinde de majoritatea din Legislativ.

În schimb, 2018 va fi marcat de Centenarul Marii Uniri, eveniment pe care, foarte probabil, îl vor specula şi stoarce de sevă toate forţele politice (parlamentare şi neparlamentare), ca şi diverse mişcări „civice” cu o agendă sulfuroasă. Din acest punct de vedere, raportarea la 2018 invită de pe acum la precauţie şi un anumit tip de vigilenţă, prioritatea României din ianuarie până în decembrie fiind nu atât un zbor fără turbulenţe, cât o aterizare sigură.

În fine, 2018 înseamnă şi debutul, neoficial desigur, al campaniei pentru scrutinul prezidenţial de la sfârşitul lui 2019. O suprapunere - Centenar cu zorii bătăliei electorale pentru Cotroceni – care grăieşte de la sine şi care, inevitabil, va injecta un plus de disconfort pe scena publică românească.

În concluzie, nu există premise ca România lui 2019 să difere fundamental de România lui 2017. Chiar dacă în ciuda contextului actual, profund marcat de startul guvernării PSD-ALDE, vor exista şi progrese vizibile, acestea nu vor fi şi suficiente pentru ca peste 18 luni de acum înainte să tragem linia şi să conhidem liniştiţi că democraţia românească şi statul de drept autohton sunt incomparabil mai sănătoase şi dotate cu un sistem imunitar capabil să facă faţă oricărei molime.

Or, în măsura în care convenim că un asemenea salt este cu totul imposibil, cât de realistă poate fi luarea unor decizii care, prin însăşi natura lor, denotă un optimism cumva străin de realitate?

Prezent la Bucureşti săptămâna trecută, în prima sa vizită aici ca preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker le-a transmis românilor că „trebuie să fie mândri de parcursul lor european”, iar celorlalţi europeni că s-au „îmbogăţit prin prezenţa României în UE”. „România este o mare naţiune”, a mai spus domnul Juncker şi, aş adăuga eu, ţine de fiecare dintre noi să reconfirme acest lucru prin activitatea de zi cu zi.

De la Bucureşti, însă, preşedintele Juncker a mai transmis şi că partenerii din UE sunt pregăţiţi să ridice monitorizarea pe justiţie, celebrul mecanism MCV, avansând 2019 ca termen până la care acest lucru să fie realizat. Preluarea de către România a preşedinţiei rotative a Consiliului UE a fost invocată destul de explicit ca motiv pentru acest gest pe care, în România, pare că şi-l doresc mai degrabă politicienii decât societatea civilă. Sigur, tot ce-i posibil ca un astfel de pas să aibă şi alte resorturi, aşa cum au sugerat unii comentatori, şi care să aibă o oarecare legătură cu reaşezările din interiorul UE şi negocierile aferente. Însă la Bucureşti, Jean-Claude Juncker nu a intrat în detalii de culise, ca atare vom rămâne în siajul motivului strecurat în discursul său.

Cu siguranţă că o Românie fără MCV este preferabilă unei Românii cu MCV, deopotrivă pentru români şi pentru prietenii lor europeni şi e de înţeles aşa ceva.

În acelaşi timp, absenţa sau ridicarea monitorizării pe justiţie şi stat de drept trebuie să reflecte, ori să fie consecinţa unei stări de fapt neechivoce. Anume, că fundamentele democraţiei din ţara respectivă sunt intangibile, că sănătatea instituţiilor-cheie în garantarea statului de drept e de nezdruncinat, că justiţia este la adăpost de factorul politic, în fine, că nimic din ceea ce s-a realizat nu va mai putea fi pus în cui.

Din nefericire, realitatea din teren dă României extrem de puţine şanse să se integreze prea repede în tabloul de mai sus.

OUG 13 şi aventurile proiectului de lege a graţierii reprezintă dovada vie că încă suntem departe de acel punct fără întoarcere. O parte însemnată a clasei politice de la Bucureşti nu pare încă dispusă să joace total după regulile la care Comisia Europeană însăşi a arătat că ţine atât de mult şi care sunt, de fapt, materializarea unui set de valori ce stă la baza proiectului comunitar şi a filosofiei sale.

Într-adevăr, Jean-Claude Juncker a cerut României să garanteze că progresele din justiţie sunt ireversibile, demn de semnalat fiind şi faptul că a făcut-o de la tribuna Parlamentului şi în aceeaşi zi în care s-a pronunţat pe ridicarea MCV. Politician experimentat, Juncker a transmis astfel un semnal consistent.

Totuşi, nu mai puţin demn de remarcat este şi faptul că mesajul său a avut ca destinatar tocmai clasa politică, de altfel unicul destinatar posibil. Din care, o parte însemnată nu îşi doreşte reforme şi nici progrese în consolidarea statului de drept. Dar de care, depind garanţiile pe care oficialul de la Bruxelles le doreşte.

Să nu uităm, de altfel, că operaţiunea OUG 13 a urmat altora de un calibru comparabil, care au îngrijorat vizibil Europa şi America. Suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, însoţită de atacurile binecunoscute la adresa Curţii Constituţionale, „Marţea neagră” şi chiar tentativele de viciere a procesului electoral la scrutinul prezidenţial din 2014 abia s-au cicatrizat. Mai mult, şarjele furibunde îndreptate de numeroşi politicieni spre instituţiile care luptă cu marea corupţie n-au încetat nicio clipă. Nici măcar în intervalul în care preşedintele Comisiei Europene s-a aflat în plenul Parlamentului României, Călin Popescu Tăriceanu lovind cu sete de faţă cu Jean Claude Juncker: „Cele mai puține transformări le-a avut versantul represiv al statului, prin instituțiile de forță, prin parchete, fantoma comunismului încă mai bântuie, mentalitatea și procedurile nu s-au primenit îndeajuns. Tocmai această componentă insuficient reformată pare să fie apreciată de unii funcționari de la Bruxelles, cel puțin atunci când tratează cu România, anumiți funcționari ai CE par să fi pierdut știinta parinților fondatori de a recunoaște și de a respinge derapajele autoritare și discretionare ale agentiilor represive ale statului”.

MCV nu este panaceu universal. În schimb, acest cadru le-a permis Bruxelles-ului, dar şi societăţii civile autohtone să exercite o presiune constantă asupra factorilor de decizie de la Bucureşti pentru a menţine direcţia corectă. Dacă vreţi, MCV funcţioenază ca o compresă sterilă pe o rană deschisă, împiedicând răspândirea microbilor, dar şi catalizând procesele specifice vindecării.

Nu e iubit nici de pacient şi nici de medic, după cum nici din punct de vedere estetic nu e ceva plăcut. Însă absenţa sau ridicarea pansamentului înainte de vreme reduc şansele unei vindecări complete şi sporesc riscurile asociate unei noi infecţii. În situaţii extreme, se poate ajunge chiar şi la septicemie.

Privind spre orizontul Preşedinţiei române a Consiliului UE, e limpede că nici pentru România şi nici pentru statele membre nu va fi uşor de digerat un mandat de şase luni asupra căruia planează eticheta MCV.

Pe de altă parte, în condiţiile în care o anumită parte a clasei politice de la Bucureşti nu rezonează cu valorile şi normele Uniunii Europene, ridicarea prematură a acestuia, pentru orice alt motiv decât cel natural, ar putea avea efect de bumerang. Şi pentru România, şi UE.

Căci ce ne vom face cu toţii dacă acest gest - indiferent cât de complexe şi parţial întemeiate ar fi raţiunile aflate la baza lui, din perspectiva lui Juncker şi a principalelor cancelarii vestice – va fi interpretat simplu şi abuziv de liderii politici de la Bucureşti? De exemplu, ca o recompensă, încurajare şi-un semn de slăbiciune al prietenilor noştri europeni?

Un scenariu, azi poate mai mult ca niciodată, cât se poate de probabil.

La 1 ianuarie 2007, România a fost primită în rândul membrilor UE fără să fie, la fel ca Bulgaria, pregătită cu adevărat. Bucureştiul a fost însă ajutat şi a făcut astfel salturi uriaşe, imposibile dacă ar fi fost lăsat pe dinafară, ori dacă UE nu s-ar fi raportat la România aşa cum era în realitate.

În scopul consolidării progreselor făcute şi de dragul eforturilor depuse chiar de ţările partenere, acea Românie care va prelua Preşedinţia Consiliului UE în 2019 ar trebui privită încă o dată aşa cum este ea pe fond.

Iar în 2019, va arăta cam ca acum, în 2017.