De unde atâta furie și frică într-o epocă a dezvoltării tehnologice la care în urmă cu 25 de ani nici nu visam? De unde atâta frustrare în aceste vremuri cu atâta deschidere și libertate? Acest paradox – multă frustrare în condiții de bunăstare generală – pare greu de înțeles. Există o teorie între sociologi și politologi care încearcă să explice de ce sunt atât de multe persoane nemulțumite în condițiile în care toate datele statistice arată că omenirea nu a mai traversat niciodată o perioadă atât de fastă din punct de vedere economic.
Pe scurt, această teorie spune că nu toată lumea beneficiază de câștigurile vremurilor noastre. Că există categorii neglijate, ignorate, lăsate în urmă, oameni care se luptă cu greutăți care îi depășesc și nimeni nu îi sprijină. Și, inevitabil, vine un moment în care acești oameni găsesc un mijloc de a-și exprima nemulțumirile și de obicei o fac într-o manieră care să contravină valorilor elitelor culturale, economice și politice. În istorie, revolta celor uitați și lăsați în urmă a fost mai de fiecare dată răsunătoare și violentă.
Există ceva adevăr în această teorie explicativă. Cei care au văzut filmul ”Brexit” își amintesc că tabăra ”Leave” a ajuns la familii care nu fuseseră vizitate niciodată de vreun politician de la niciun partid. Erau cei care se simțeau uitați, neglijați, lăsați în urmă. Cei care trăiau fără să beneficieze de strălucirea și bogăția unei vieți pline de scopuri, proiecte, turism și satisfacții. Erau oameni care cunoșteau doar un perpetuu efort de a rămâne la suprafață, de a ține pasul cu toate dificultățile în timp ce numeroase situații semănau prea tare cu încercările „sistemului” de a-i învinovăți tot pe ei pentru situația în care se aflau și, în ultimă instanță, de a scăpa de ei.
În viața reală nu funcționează sloganurile de marketing de tipul „dacă vrei cu adevărat, poți” decât în cazuri izolate. Statisticile cu privire la oamenii aflați în risc de sărăcie sunt copleșitoare și nu este vreun dubiu că, fără intervenția inteligentă a statului și/sau a altor organizații nonguvernamentale, o importantă resursă umană se pierde. Noi toți pierdem. Însă este chiar mai mult de atât. Ca în orice instituție, oamenii vor să fie ascultați, să simtă că sunt cu adevărat ascultați, nu doar formal. În prea multe situații, doar aceste circumstanțe – o tribună de expresie și o ascultare veritabilă a ceea ce au de spus – reprezintă un uriaș pas înainte.
De exemplu, în momentul în care companiile nu reușesc să atragă resursa umană necesară de pe piața internă, apelează la forță de muncă ieftină de pe alte meleaguri. Nu găsim mecanici auto pentru o vulcanizare, angajăm persoane din India și Nepal. Or, în astfel de situații, efectul este că grosul persoanelor din România aflate în risc de sărăcie se simt nu doar abandonate în continuare, ci aruncate peste bord. Acești oameni vor resimți că, în loc să găsim soluții interne de a le oferi o perspectivă, noi îi abandonăm fără remușcări și îi înlocuim cu „nepalezi”.
În acest fel se dezvoltă un mecanism al Frustrărilor, al Fricii și al Furiei, un veritabil partid FFF care va fi direcționat împotriva statului, împotriva elitelor culturale, politice și economice. Fenomene complexe vor fi explicate simplist și trunchiat pentru a justifica acțiuni violente. Democrația devine o țintă, legile devin fluide, violența ajunge să fie o virtute. Politicieni meschini vor încerca să se folosească de astfel de curente, dar de fapt pornesc un dans cu diavolul din care nu au decât de pierdut. Mass-media, deși o țintă pentru FFF, ajunge să relateze aceste acte de violență răspândind un virus care are doar scopul de a distruge. Pentru că problema principală a mișcării FFF este lipsa totală de soluții constructive, toată energia îi revine din furia și pasiunea de a demola.
Tendințele distructive generale sunt observate cu ușurință nu doar specialiștii politologi sau sociologi, ele apar din ce în ce mai des. Cea mai recentă este ancheta poliției cu privire la acuzațiile de viol care ar fi avut loc la o școală de vară a AUR. Pasiunea de a demola despre care vorbeam nu se oprește la clădiri și instituții pentru că ținta finală sunt oamenii în carne și oase, ființele foarte concrete cum este această fată de 17 ani care acuză că s-a trezit violată la evenimentul AUR. Un partid care a introdus în parlament – deci ca demnitari ai statului – interlopi, bătăuși și tot felul de indivizi dubioși care scuipă, lovesc, înjură și distrug totul în jur cu pretenția că „protestează” sau, mai ridicol, că așa ar „face dreptate”, nu poate să producă alte rezultate decât batjocură, agresiuni, violuri, tâlhării. Pe lângă toate acestea, iată, se mai adaugă și constatarea că ne confruntăm cu prădători sexuali. Și acestea sunt doar o parte dintre efectele populismului extrem.
Rădăcinile populismului violent nu sunt de suprafață. Ele pătrund în stratul social profund. Este cumva firesc să avem parte de dificultăți, în fond democrația și statul de drept în România sunt la început. Pentru a se consolida, o democrație are nevoie nu de 20 de ani, cum prezicea un fost stalinist la începutul anilor `90, ci are nevoie să egaleze numărul de ani petrecuți într-o dictatură de asemenea asprime cum a fost regimul comunist ilegitim și criminal. Trebuie să fim mai atenți și să nu pierdem calea cea bună pe care am început să pășim, dar avem nevoie de programe clare de solidaritate și de mai multă empatie pentru cei aflați în dificultate.
Este greu de crezut că vom putea face asta prin politici supracentralizate ca până acum. Acest tip de a ghidona aproape totul de la centru își arată limitele. Pentru a ne apropia de cei care au nevoie de sprijin trebuie să regândim tipuri de organizare și reprezentare politică și administrativă și să ajungem cu luarea deciziilor în apropierea comunităților fragile. În această nouă etapă a democrației românești, dacă vom avea succes și vom dezvolta programe și politici regionale prin care să ne propunem să „nu lăsăm pe nimeni în urmă”, în acest fel vom elimina și sursele FFF.
