Ziua în care „mormântul” lui Lenin venea pe apă la Sulina. „Românii au izbucnit în plâns”
Dacă Theo Angelopoulos ar mai fi trăit acum, probabil că am fi avut un raport complet, un ADN pe cât de ataşant, pe atât de necruţător al crizei Greciei moderne. Filmul său neterminat The Other Sea trebuia să fie ultima piesă din trilogia începută cu The Wheeping Meadow (2004) și The Dust of Time (2009). N-a fost să fie, cum spun stoicii. Dar marele regizor grec al secolului XX a lăsat în urmă o imago mundi unică. În care România ocupă un anumit loc. Într-un anumit film.
În 2005, Theo Angelopoulos venea la București pentru a sărbători un deceniu de la premiera capodoperei sale Ulysses Gaze (Privirea lui Ulise). Film care în 1995, în plină degringoladă a tranziției postcomuniste și a prăbușirii sângeroase a Iugoslaviei, completa puzzle-ul ciclic al unui veac care începuse la Sarajevo, prin uciderea arhiducelui Franz Ferdinand de către tânărul sârb bosniac Gavrilo Princip, membrul organizației Mâna Neagră, și după un lung ocol prin două războaie mondiale, ajunsese din nou în Sarajevo, în baia de obuze a trupelor lui Radovan Karadzic și Ratko Mladic.
La București, Theo Angelopoulos rememora în fața presei câteva dintre pățaniile prin care el și echipa sa trecuseră pe durata filmărilor din România: la Brăila, în Portul Constanța și pe Canalul Sulina.
Sinopsis
Regizorul A., interpretat magistral de Harvey Keitel (a cărui mamă s-a născut în România), pornește în căutarea celor trei role rătăcite ale fraților Ianaki și Milton Manakia, pionierii artei cinematografice în Balcani. Misiunea lui se transformă treptat într-o odisee labirintică printr-o necropolă istorică a Peninsulei Balcanice, totul pe fondul dezintegrării Iugoslaviei. Lungile planuri-secvență ale lui Angelopoulous – care au creat un cult estetic şi o poetică a privitului în rândul adepților hard core ai cinematografului observațional – dilată coordonatele spațio-temporale până la limita unei transe subrealiste. România, Albania, Grecia, Macedonia, Bosnia – toate se preschimbă, flashback cu flashback, în nodurile geografice ale unei pânze de păianjen. Dacă Frații Manakia, rătăcind într-un nomadism aproape mistic prin ţinuturile de nebunie şi frumuseţe ale Balcanilor, au surprins pe rolele camerei lor Bioscope 35 mm carambolul trecerii de la imperii la statele-națiune, A. (însoțit de o femeie misterioasă, de o călăuză cu păr de Gorgonă, în drumul din Skopje spre București, intrepretată de Maia Morgenstern) devine martorul alunecării lumii balcanice în afara timpului, într-un vaccum al etnicidelor.
Pe Dunăre, Lenin
Câte granițe trebuie să traversezi ca să ajungi acasă? - se întreabă într-un alt film (Pasul suspendat al berzei) Marcello Mastroianni. Însă replica ar putea fi atribuită ca motto întregii viziuni cinematografice a lui Theo Angelopoulos.
Axul metaforic al filmului îl găsim într-o scenă copleșitoare: pe Dunăre, la Sulina. O statuie uriașă a lui Lenin așezată ca într-un sicriu, cu capul la pupa și picioarele la provă, este împinsă de un șlep ca pe apa râului Styx, în timp ce Harvey Keitel recită din Iliada. Statuia a fost creată de scenograful Ștefan Antonescu.
În timpul turnării acestei scene, Angelopoulos a luat o hotărâre: „Pentru ca această secvenţă să fie foarte puternică, trebuia să arătăm impactul lui Lenin asupra populaţiei. Şi atunci, oamenii din echipa noastră, în frunte cu unul dintre asistenţii mei români de regie, Mircea îl chema (Mircea Manole – n.r.), au bătut pe la uşile celor care locuiau în casele şi blocurile de pe malul Dunării. S-a adunat lumea ca la urs. Mii de oameni s-au înghesuit pe mal, în timp ce alţii priveau de la ferestre sau balcoane. Unii nu au priceput că e vorba doar de un film şi au crezut că îl aducem înapoi pe Lenin, să-l punem la loc. Nu ştiu ce au gândit, poate că se reinstaurează comunismul sau cam aşa ceva. Oricum, emoţia oamenilor a fost absolut autentică. Unii au izbucnit în plâns, în timp ce alţii au căzut în genunchi, cu faţa la pământ, şi au început să-şi facă cruce. Este una dintre cele mai puternice scene din film şi una dintre favoritele mele”.
Cineva bate la ușă
În Interviews (University Press of Mississippi, 2001), volum editat de criticul de film Dan Fainaru, Theo Angelopoulos spune cum a ajuns să realizeze Privirea lui Ulise. S-a întâmplat într-o vizită la poetul Tonino Guerra, legendarul scenarist care a colaborat cu Fellini, Antonioni sau Tarkovski. Angelopoulos avea în minte o sugestie, o schemă vagă, un abur, voia un film care să conțină ceva din spiritul Odiseei lui Homer, dar nu ştia ce anume. Dintr-una într-alta, discuția se mută pe teritoriul morții: situația din Iugoslavia. La un moment dat, în timpul discuției se aud niște bătăi în ușă. O femeie. Trimisă de fiica sculptorului italian Giacomo Manzu. Femeia ține în brațe un cadou pentru Tonino. De ambalajul cadoului este atașată o scrisoare. Scenaristul desface plicul și citește. Fiica lui Manzu îi scrisese lui Tonino Guerra că tatăl ei avusese toată viaţă o obsesie legată privirea lui Ulise, care „a văzut în călătoriile sale întreaga aventură a omenirii”, şi că nu a reuşit niciodată să imortalizeze acea privire în marmură. Dalta îi devenea sterilă, roca refuza să primească în ea modelul acelor ochi.
Așa a luat naștere filmul.
„Simțeam că dorea să mă lovească”
Miriam Keitel, mama actorului, s-a născut 22 mai 1911 în comuna Leordina, Maramureș, și a murit în iulie 1987. Venirea în țara natală a mamei avea să-l răvășească pe Harvey Keitel. Pe ultima sută de metri, o bombă emoţională a explodat înăuntrul lui. Ca să joace scena finală, Keitel și Angelopoulos au dus un război de tranșee. Actorul american era „omul Metodei”, avea nevoie să-și pregătească rolul cu o acribie de bijutier. Tergiversa continuu scena de sfârșit. „Era înspăimântat de noțiunea de «final»”, menţionează Angelopoulos, „dar ajunsesem în punctul în care efectiv nu mai aveam ce să filmăm, așa că nu a avut încotro”.
Au pornit reflectoarele, totul era pregătit, toată lumea aștepta apogeul, master stroke-ul. Însă Keitel a mai cerut încă o dată un respiro, zicând că avea nevoie să asculte un cântec al lui Frank Sinatra ca să poată găsi liniștea interioară necesară scenei.
„Și-a pus piesa și s-a restras într-un colț. Brusc, s-au auzit niște suspine teribile. Plângea ca un copil și își striga mama. Poate că piesa îi amintea de ea. Am așteptat până a terminat. Ne-a anunțat că era pregătit. Am filmat scena, dar pentru că plânsese atâta, acum era gol pe dinăuntru. I-am prezentat problema, zicându-i: «Am pus în practică metoda ta, acum vom folosi metoda mea». Le-am cerut tuturor, fără excepție, să părăsească platoul. Keitel venise după el cu o întreagă echipă – secretară, antrenor de dialoguri, psihiatru, instructor de gimnastică... Secretara lui mi-a spus: «Vreți că spuneți că și Harvey trebuie să plece de pe platou?». «Da», i-am răspuns. Harvey n-a scos niciun cuvânt, n-a protestat, a părăsit platoul. Când am rămas singur, am pus coloana sonoră (realizată de compozitoarea Eleni Karaindrou – n.m.) a filmului cu sonorul la maxim. Afară, toată lumea asculta cu urechile ciulite. Când muzica s-a terminat, le-am cerut să vină înapoi. Keitel era furios. A început să țipe la mine: «Du-te dracu, cine te crezi? N-ai respect pentru ceilalți?». Simțeam că își dorea să mă lovească. A venit și mai aproape de mine, vorbindu-mi pe același ton, însă nu m-am clintit. După o vreme, s-a calmat. Așa că l-am întrebat: «Ești pregătit?». Practic, s-a spart în mii de cioburi, apoi s-a adunat. Și am filmat scena. După ce am finalizat, Erland Josephson (actorul de-o viaţă al lui Ingmar Bergman – n.m.) a venit să-și filmeze propria scenă. Amuzat, i-am povestit ce se întâmplase și deodată am observat că Josephnson, care râdea alături de mine, s-a schimbat la față. Keitel ascultase totul în spatele meu. Mă gândeam că va erupe o nouă ceartă. Însă el a spus atât: «Ești mare, omule!»”.
Pe 24 ianuarie 2012, Theo Angelopoulos, în vârstă de 76 de ani, încerca să traverseze o șosea aglomerată. N-a avut nicio șansă: o motocicletă a poliției l-a izbit în plin. Regizorul a murit peste câteva ore la terapie intensivă.
S-a dus lângă preferații lui: Murnau, Welles, Dreyer și Mizoguchi. „Când filmez nu forțez nimic. Mă străduiesc din răsputeri să-i ofer spațiu timpului și timp spațiului. Las timpul să respire”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
