Actrița Faye Dunaway, în vârstă de 83 de ani, celebră pentru fimele „Chinatown”, „Bonnie and Clyde” și „Network” a făcut dezvăluiri despre viața ei, într-un documentar care prezintă aspecte despre sănătatea ei mintală, cariera sa și emoțiile pe care le-a trăit povestind despre aspecte intime din viața ei, scrie The Independent.
Ea vorbește, în documentarul „Faye” care a apărut pe HBO Max din 13 iulie, despre faptul că a fost diagnosticată cu tulburare bipolară și că aceasta a fost în parte cauza pentru crizele ei de nervi pe platourile de filmare.
Dunaway spune că boala sa, pe care o numește o realitate „fizică și biologică” este „parte din structura sa” și că este recunoscătoare că există medicație care să țină sub control manifestările acestei afecțiuni.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
„Pe parcursul carierei mele, oamenii știu că au fost momente dificile”, spune actrița, în vârstă de 83 de ani, în documentar, înainte de a sublinia că nu vrea să își minimalizeze comportamentul. „Nu intenționez să folosesc boala ca o scuză”, a continuat ea. „Sunt responsabilă pentru acțiunile mele, dar am ajuns să înțeleg a fost motivul lor. Este ceva de care trebuie să fii conștient, trebuie să încerci să faci ceea ce trebuie și să te ocupi de asta”, a mai spus Dunaway.
„Emoția este o putere, nu o slăbiciune”, a declarat Faye Dunaway, ca și cum aceasta ar fi mantra ei personală. Vedeta câștigătoare a premiului Oscar pentru peliculele „Bonnie și Clyde” și „Network” stă într-un hotel din Cannes. În cealaltă parte a camerei se află Liam Dunaway O'Neill, fiul ei, cu fotograful britanic Terry O'Neill, iar alături de ea este Laurent Bouzereau, cineastul franco-american din spatele unui nou documentar revelator despre vedetă: Faye.
Dunaway îl creditează pe regizorul filmului „On the Waterfront”, Elia Kazan – omul din spatele filmului ei din 1969 „The Arrangement” – pentru că a învățat-o din tinerețe că nu trebuie să-i fie rușine să-și folosească cele mai brute emoții în munca sa. Este o tehnică care s-a dovedit a fi cel mai mare atu, cât și cea mai mare slăbiciune a ei. Documentarul lui Bouzereau tratează foarte sincer toate acele momente în care emoțiile lui Dunaway au scăpat de sub control și au băgat-o în bucluc.
În film, foștii colaboratori o numesc pe față „dificilă”. Aflăm că Jack Nicholson a poreclit-o „groaznica Dunaway” – sau „Teroarea” – pe platourile de filmare pentru „Chinatown” (1974), unul dintre cele mai cunoscute filme ale ei. Există, de asemenea, o relatare a celebrei sale dispute cu regizorul Chinatown, Roman Polanski. „Roman teroristul”, îl numește ea astăzi. Documentarul include clipul notoriu din emisiunea lui Johnny Carson în care Bette Davis a descris-o pe Dunaway ca fiind una dintre cele „mai rele persoane” cu care a lucrat vreodată. Abordează, de asemenea, efectul catastrofal pe care l-a avut asupra carierei sale interpretarea lui Joan Crawford – Mommie Dearest din 1981 care este acum un film cult, dar unul care a făcut-o ținta ridiculizării, la lansare.
Privind în urmă la acele incidente bine consemnate în care și-a pierdut cumpătul și și-a certat colegii, vedeta de 83 de ani de acum citează sănătatea sa mintală drept cauza principală. „De fapt, am, putem spune, un diagnostic de bipolaritate”, spune Dunaway.
Ea mai vorbește, în documentar, despre consultarea unor medici care i-au analizat comportamentul și i-au prescris medicamente care i-au stabilizat schimbările violente de dispoziție.
Filmul sugerează, însă, că fără temperamentul ei, actrița născută în Florida nu ar fi fost niciodată o forță atât de mare pe ecran. Când o vezi interpretând femeia abuzată sexual de propriul ei tată în „Chinatown” sau ca în rolul directoarei de televiziune obsesiv în „Network” (1976) a lui Sidney Lumet, îți dai seama că nu are rețineri și dă tot ce e mai bun.
„Mania pe care o accesăm, și tristețea, desigur... Nu știu exact cum funcționează toate acestea, dar înțeleg că am nevoie de ele pentru a le folosi în meseria mea”, explică ea. „A fost dificil pentru mine ca personă, uneori. Este ceva cu care a trebuit să mă confrunt, să depășesc și să înțeleg. Este ceva care face parte din ceea ce sunt și pe care acum îl pot înțelege și gestiona mult mai bine.”, mai spune Dunaway.
A fost documentarul purificator? „Purificator este un cuvânt bun”, răspunde ea. „A fost. Să privești totul și să vezi ce a însemnat. A fost dificil uneori, pentru că este foarte privat pentru mine. Am fost puțin precaută să văd totul acolo, dar acesta este procesul – acesta este întregul scop al filmului, împărtășirea a ceea ce sunt. Am săpat adânc!”.
Presiunea, așteptarea de a arăta impecabil și alcoolismul lui Dunaway
O altă parte a poveștii lui Dunaway este presiunea intensă la care a fost supusă în timpul realizării celor mai cunoscute filme ale ei. Era întotdeauna așteptată să arate impecabil. Nu era prea mult timp pentru a mânca sau a se odihni între cadre și nu era deloc surprinzător că nervii ei erau întinși la maximum.
Documentarul prezintă foarte deschis dependența lui Dunaway de alcool. Ea avea o dragoste pentru martini cu gin, care treptat a evoluat în alcoolism în toată regula. (Ea este membră a Alcoolicilor Anonimi de 15 ani). Este o boală întâlnită în familia ei. Tatăl lui Dunaway, care era în armată, avea de asemenea probleme grave cu băutura. Una dintre consecințele creșterii ca fiică de soldat a fost că s-a mutat la fiecare doi ani, pe măsură ce tatăl ei primea noi posturi. Ea crede că acest lucru a făcut-o să nu aibă încredere în relațiile de lungă durată.
„Am învățat să nu fiu prea apropiată de oameni pentru că oricum îi vei pierde”, spune ea în documentar. Este o remarcă cu atât mai emoționantă prin prisma relațiilor ei care nu au durat. Ea îl numește pe actorul italian Marcello Mastroianni ca fiind dragostea ei, în multe feluri. Faye Dunaway a avut o aventură cu actorul căsătorit, după ce a lucrat cu el la filmul de dragoste franco-italian din 1968, „A Place for Lovers”. Ca multe dintre relațiile lui Dunaway, nici aceasta nu a durat.
Sexismul de la Hollywood
În documentar, James Gray, care a regizat drama criminală „The Yards” din anul 2000, în care joacă Dunaway, a subliniat că a fost o victimă a standardelor duble și a șovinismului masculin de-a lungul carierei ei. „Orice reputație ar fi avut este o dovadă a felului în care femeile sunt tratate și judecate foarte diferit față de bărbați”, explică el.
Cu toate acestea, atunci când Dunaway este întrebată despre sexismul pe care l-a întâlnit de-a lungul anilor, ea a refuzat să se lase prinsă în această discuție. „Sunt urcușuri și coborâșuri”, este tot ce a avut ea de comentat. „O carieră este o pânză albă. Există lucruri minunate. Apoi, există lucruri care sunt mai puțin minunate”, a completat Dunaway.
Dunaway a avut parte de umilințele ei. Cu douăzeci de ani în urmă, părea că ar avea o carieră ca regizoare. Scurtmetrajul ei din 2001, „The Yellow Bird”, adaptat după o poveste de Tennessee Williams, a avut premiera cu recenzii favorabile la Festivalul de Film de la Cannes. „Mi-a plăcut atât de mult acea mică poveste”, își amintește ea. „A făcut parte din trecutul meu și era foarte conectată cu creșterea me sudistă.” Povestea fimului era despre fiica unui predicator crescută în circumstanțe conservatoare, dar care „sparge tiparele”.
Dar mai târziu, când a încercat să scrie, să regizeze și să joace în pelicula „Master Class”, o piesă de Terrence McNally despre viața cântăreței de operă Maria Callas – în care Dunaway a apărut pe scenă – aceasta a eșuat în mod dezastruos. Banii s-au epuizat. Proiectul a trebuit să fie abandonat la jumătatea drumului. În documentar, ea își amintește că a fost „devastată destul de mult timp, stăteam închisă în camera mea și mergeam la analize”, de parcă numai ea ar fi fost vinovată de acest eșec.
„Faye” prezintă o versiune „neîndulcită” a actriței
Intervievarea vedetei alături de regizorul și fiul ei nu este un lucru ușor. Ei sunt foarte îngrijorați din cauza asta și uneori întrebările îi sunt destinate doar ei. Bouzereau intervine cu observația că a fost pe platouri de filmare cu actori „dificili” de sex masculin care aveau multe pretenții. „Dar despre asta nu se vorbește niciodată”, punctează el. „Dacă este o femeie, se vorbește despre asta. Cu siguranță există sexism. „Dacă este vorba despre o femeie, apar discuții despre asta. Cu siguranță există sexism acolo, într-o mare măsură”, mai spune fiul ei.
El adaugă că actorii bărbați pot rezista eșecurilor la box office într-un mod în care femeile, de obicei, nu pot, referindu-se la dezastrul din 1987, „Ishtar”. „A fost mai rău decât Mommie Dearest, dar nu i-a distrus pe Dustin Hoffman sau Warren Beatty”, a precizat el. „Dar toată lumea vrea să vorbească despre Mommie Dearest.” Dunaway chicotește la această observație cu o aprobare evidentă.
Bouzereau îmi spune că nu a vrut ca Faye să fie prezentată într-o versiune „îndulcită” și că documentarul trebuia să creeze acea impresie de „viață reală”. O'Neill intervine și adaugă: „Am vrut să spunem o poveste care să nu fie una de umplutură, care să nu vorbească doar despre lucrurile bune. Trebuia să cuprinzătoare. Mama mea a fost de acord, fiindcă dacă nu vorbim despre tot, atunci nu este povestea adevărată a vieții ei”.
El o descrie ca fiind „o femeie foarte puternică... toate personajele ei într-unul singur, în viața reală”. Este o remarcă potrivită. Vorbind cu ea, îmi dau seama că Dunaway a abordat documentarul în aceeași manieră în care își tratează rolurile și anume a dat totul.
„Sunt foarte retrasă... și totuși, am împărtășit totul”, a conchis Dunaway.
Editor : Ana Petrescu
