Cronica de film Când psihiatrul întreabă „Cine v-a lucrat, domnule, aici?”, răspunsul e: „Mama” și rezultatul final filmul: „Toate fricile lui Beau”

Mda. „Toate fricile lui Beau” („Beau is afraid”, în varianta originală) este fix genul acela de film care, pentru un spectator neavizat, se situează la granița extrem de subțire dintre capodoperă și crimă împotriva cinematografiei. În rolul lui Beau îl regăsim pe Joaquin Phoenix și, după câteva minute, chiar și un spectator neavizat realizează că performanța sa din „Joker” e pistol cu apă față de cea de acum. Dar despre ce e, totuși, vorba în acest film? Sau, ca să rămânem consecvenți cu reacția campionilor care rezistă până la finalul celor 179 de minute chinuitor de lungi ale poveștii, ce naiba a vrut să ne spună autorul?

Bun. Hai să încercăm să facem (puțină) lumină în acest univers tenebros care e mintea umană și, în cazul de față, mintea paranoidă, plină de angoase și panici ale eroului principal Beau Wasserman.

Așa cum suntem avertizați încă din titlu, lui Beau îi este frică. Dar cui dintre noi nu-i este frică? Cine nu s-a întors vreodată din drum să verifice dacă a închis ușa (ori chiar a uitat cheia în ușă), cine nu se teme că o să piardă bagajul într-o călătorie sau că niște derbedei îi vor vandaliza casa cât timp e plecat?

Problema, în cazul lui Beau, e că fricile lui se materializează prompt și instant: imaginea cartierului famat din New York în care locuiește - o veritabilă bolgie a iadului, populată de un bestiar de monștri contemporani - este reală pentru că așa e construită în și de mintea lui. Fricile lui sunt reale, palpabile.

Întregul film, caracterizat drept un „horror tragi-comic” sau „tragicomedie suprarealistă”, e o călătorie dementă care pare să nu se mai sfârșească, un șuvoi de emoții și stări care te lovesc sacadat, ca vagoanele unui tren la barieră. Nu e însă nici ocolit de scene devenite mici clișee ale genului „dramă psihologică”, pentru cei deja familiarizați cu producții precum „Mama!” („Mother!”), „Synecdoche, New York”, „Regele pescar” ori „Scara lui Jacob” (ca să numim doar câteva) - unde traumele fac harcea-parcea granița dintre real și imaginar, iar cele două lumi ajung să coexiste simultan, încălecate una peste alta.

Iar regizorul Ari Aster se încăpățânează parcă de-al naibii să-i lase spectatorului firimituri sub formă de indicii, pentru a-l ajuta să se orienteze în tot acest labirint. Iar bietul spectator trage de unul singur la galere, neajutat de nimeni (poate doar de genul acesta de cronici, deși nu băgăm mâna-n foc).

Timp de trei ore, privești din fotoliu în mintea șubredă a lui Beau cam la fel ca acei nefericiți ingineri care au ajuns să se uite drept în inima reactorului de la Cernobîl. Nu există scurtături: regizorul îți pune în brațe un ditamai puzzle-ul și te lasă să-ți bați singur capul cu deslușirea lui. Ăsta-i filmul.

Beau Wasserman a trăit toată viața într-un cocon țesut de mama sa, genul de „femeie puternică de afaceri” întâlnit în revistele glossy și care, în realitate, e o obsedată de control până când ajunge să-și transforme propriul fiu într-un prizonier paralizat de frică.

Apa e aici elementul-catalizator prin care regizorul Ari Aster îl leagă constant pe Beau de mama sa (referință la lichidul amniotic?): avem imagini recurente ale băilor inundate de apa care se scurge peste marginea căzii, sunetul omniprezent și enervant al clipocitului apei, ori însuși numele de familie Wasserman („Vărsător”, unde „wasser” înseamnă „apă” în germană). Așa o fi.

Beau nu este un erou obișnuit. Nu e nici măcar un anti-erou. Lui Beau îi este frică și nu e nimic eroic în asta

„Călătoria” lui Beau Wasserman/Joaquin Phoenix începe după ce află despre subita (și tragi-comica) moarte a mamei sale. Dar drumul său nu are nimic din eroismul călătoriilor din filmele ori romanele cu eroi. Beau nu e nici măcar nu „anti-erou”: este mai degrabă un „non-erou”, un nimeni care se îndoapă cu tot felul de tratamente experimentale prescrise de un psihiatru dubios.

Prin toată această menajerie de personaje dubioase (câte din ele sunt reale?) care presară drumul lui Beau, aflăm detalii din trecutul său, despre ciudata sa relație cu mama sa și aparent despre incapacitatea lui Beau de a face sex, ca urmare a unei presupuse boli ereditare, moștenite de la tatăl său misterios.

Apoi, într-unul din momentele critice în care non-eroul e pus să-și înfrunte cea mai mare frică a lui, adânc fixată în copilărie, suntem puși în fața marelui mister legat de tatăl său, pe care nu l-a cunoscut niciodată. Nu dăm spoilere aici, dar putem spune că expresia „He is a dick” e tradusă de regizor cumva ad-literam în acest film și transpusă ca atare pe micul (ori marele) ecran.

La un moment dat, omul nostru o ia, efectiv pe câmpii. La propriu și, mai ales, la figurat.

Și chiar în acele momente, povestea pare să se alinieze frumos, în direcția unui final coerent. E momentul în care aproape te ridici triumfător de pe fotoliu și îți vine să strigi: Da! Am înțeles! Beau își confruntă trecutul, prezentul și viitorul și, odată cu ele, toate fricile trecute, prezente și viitoare! Ajunge în iad și iese purificat! La finalul călătoriei, monstrul e înfrânt, iar fricile depășite. Beau e eliberat!

Sanchi. Ari Aster transformă linia narativă într-o spirală care crește progresiv cu fiecare minut de peliculă. Cumva, filmul devine predictibil tocmai prin lipsa lui de predictibilitate. Nu există „ancore de real” de care să te agăți. Nu există alb și negru, asta e realitate, asta e imaginație. Totul e cenușiu și învolburat. Iar „călătoria” lui Beau - la fel ca și fricile sale - devine interminabilă.

Dar filmul se termină la un moment dat. Trei ore nu sunt, totuși, o eternitate. La final, Beau pare să se revolte. Iar acela pare a fi momentul său de triumf. Din nou, din teama de spoilere nu vom spune cum (credem că) s-a terminat. Dar vom încheia mai departe cu scena de început, la fel de ciudată și greu de explicat și, poate de aceea, demnă de menționat: momentul nașterii lui Beau e la fel ca al tuturor: ieșim din beznă și prima rază de lumină e și prima scenă „horror” din viața noastră. Prima spaimă, dacă vreți.