Am dedicat câteva emisiuni confuziei de termeni şi capcanelor semantice în care cad unii vorbitori de română. Mai precis, acei vorbitori care nu ştiu sensurile corecte ale perechilor de cuvinte forţat / fortuit, oficial / oficios, rezervare / rezervaţie, barbarie / barbarism, original / originar, special / specios, idioţenie / idiotism sau considerare / consideraţie.
Astăzi vă propun să ne oprim asupra a două cuvinte care sunt folosite anapoda din cauză că vorbitorul preferă să dea credit propriei sale intuiţii în loc să consulte dicţionarul. El mizează pe simţul limbii, iar simţul limbii - ce să vezi? - îi joacă farse. Şi nici măcar nu putem spune că avem o situaţie în care cineva ajunge, cu mijloace greşite, la rezultate corecte. Nu, în cazul de faţă vorbitorul îşi alege greşit mijloacele şi ajunge la rezultate pe măsura lor.
Procesul e simplu. Când aude pentru prima dată un cuvânt (mai cu seamă un neologism) despre care nu ştie ce înseamnă, vorbitorul nostru presupune că acel cuvânt se înrudeşte cu un altul căruia îi cunoaşte sensul şi stabileşte, în acest fel, nişte raporturi false.
Aşa stau lucrurile, de exemplu, cu adjectivul „LUCRATIV", care este una dintre victimele cele mai vechi ale confuziei de sensuri. Vorbitorului de care aminteam mai devreme acest cuvânt îi evocă verbul „a lucra", iar asta îl face să creadă, în mod greşit, că „lucrativ" e totuna cu „laborios", „lucrător" sau „harnic".
În realitate, adjectivul „lucrativ" înseamnă, potrivit dicţionarului, „care aduce câştig", „profitabil", „rentabil", precum şi „folositor" sau „util". Filiera acestui cuvânt este franceză, „lucratif", iar originea lui, latină. În limba latină, „lucrativus" înseamnă „aducător de câştig" şi face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu substantivul „lucrum" (cu sensul de „câştig" sau „profit") şi cu verbul „lucror-lucrari-lucratus sum" („a câştiga", „a dobândi").
Aşadar, orice echivalare a lui „lucrativ" cu „laborios", „lucrător", „harnic" sau „de lucru" este incorectă. Vă propun să ne convingem prin următoarele exemple:
Variantă greşită: Săptămâna are cinci zile lucrative.
Variantă corectă: Săptămâna are cinci zile lucrătoare.
Variantă greşită: Vasile e un tip lucrativ, munceşte de dimineaţă până seara.
Variantă corectă: Vasile e un tip laborios, munceşte de dimineaţă până seara.
În ceea ce priveşte enunţul „Lola are o meserie lucrativă", el este corect, dar se cuvine să fim atenţi: enunţul nu transmite că Lola are de lucru până peste cap, ci că pur şi simplu şi-a găsit o ocupaţie rentabilă (cu sinonimele „bănoasă" şi „profitabilă").
Un alt cuvânt folosit în necunoştinţă de cauză de anumiţi vorbitori este „VINDICATIV". Cauza erorii constă şi de data asta în neîncrederea faţă de dicţionar sau în refuzul de a-l deschide pentru edificare. Iar eroarea este stabilirea unei sinonimii între adjectivul „vindicativ" şi adjectivul „vindecător", care face parte din familia de cuvinte a verbului „a vindeca". Şi în acest caz, legătura (respectiv sinonimia) este falsă.
O simplă privire aruncată în dicţionar ne lămureşte că singurul sens al lui „vindicativ" este „răzbunător", „dornic să se răzbune" sau, dacă vrem neapărat să recurgem la un neologism, „revanşard" (care face parte din familia de cuvinte a substantivului „revanşă").
La fel ca la „lucrativ", şi în cazul lui „vindicativ" vorbim de o origine latină („vindico-vindicare-vindicavi-vindicatus", a se răzbuna) şi de o filieră franceză („vindicatif", adică „răzbunător").
Asta înseamnă că enunţurile:
„Nu s-a descoperit nici un tratament vindicativ pentru boala lui Iorgu",
„Toată lumea vorbeşte despre puterile vindicative ale noului medicament apărut în farmacii" sau
„Efectul vindicativ al acestei terapii"
sunt fundamental greşite. Poţi vedea în ele doar nişte bazaconii sau nişte probe de umor involuntar.
Vom spune, în schimb, „Matilda e o tânără vindicativă, se răzbună pe toţi cei care i-au făcut rău" sau „Sentinţa nu a părut un act de justiţie, ci mai degrabă un gest vindicativ, care să împace într-un fel familia victimei". Ambele enunţuri sunt corecte.