Pascal Bruckner: Burkini - un mod al femeilor musulmane de a spune că sunt pudice, în timp ce femeile din Occident sunt nişte desfrânate în bikini
Să nu supunem examinării o religie precum islamul înseamnă să o menţinem în dificultăţile de care se loveşte în prezent. Şi mai înseamnă să-i condamnăm pentru totdeauna pe adepţii ei la rolul de victime, absolviţi de orice responsabilitate pentru violenţele comise în numele său, spune scriitorul Pascal Bruckner.
„Un nou cuvânt a fost inventat pentru a permite orbilor să rămână orbi: islamofobia”, scria Salman Rushdie în anul 2012. Cinci ani mai târziu, romancierul şi eseistul francez Pascal Bruckner a publicat volumul „Un rasism imaginar, islamofobie şi culpabilitate”, apărut, de curând, şi în limba română. Și-a împărtășit câteva gânduri pe această temă și într-un interviu pentru Digi24:
- Cartea dumneavoastră se numeşte „Un rasism imaginar, Islamofobie şi culpabilitate". Şi pentru că mulţi intelectuali evită să folosească noţiuni precum terorism radical, islamofobie etc, ar trebui să începem prin a defini termenul „islamofobie".
PASCAL BRUCKNER: „Islamofobie” provine din vocabularul colonial, reapărut în Anglia, în anii '80, în timpul afacerii Rushdie. A fost un pretext folosit de adepţii Islamului radical pentru a-i reduce la tăcere pe toţi cei care criticau Islamul. Aceştia susţin că musulmanii sunt persecutaţi de societate. Tot ei spun că cei care iau în derâdere figura Profetului sau pun la îndoială învăţăturile Coranului sunt islamofobi, cu alte cuvinte, sunt rasişti. Aşa că „islamofobia” este, de fapt, o invenţie semantică pentru a-i descuraja şi a le închide gura disidenţilor Islamului.
- L-aţi menţionat pe Salman Rushdie şi cartea sa, „Versetele satanice”, o carte intens criticată la momentul apariţiei. Mulţi intelectuali au avut un discurs violent la adresa cărţii...
PASCAL BRUCKNER: La acel moment, a existat totuşi o mobilizare destul de importantă, în favoarea lui Salman Rushdie. I-au luat apărarea intelectualul americano-palestinian Edward Said, filozoful Pierre Bourdieu. Dar au fost şi alţii care l-au criticat; de exemplu, filozoful Charles Taylor. Nu am înţeles de ce Jacques Chirac îl ura atât de mult pe Rushdie. John le Carré, Roald Dahl, mulţi intelectuali l-au atacat pe Salman Rushdie, acuzându-l de blasfemie. Când, de fapt, tot ce a făcut Rushdie a fost să interpreteze Coranul într-o manieră proprie. Acuzaţia de blasfemie nu mai exista în Occident de secole. Aşa că este cel puţin bizar cum, în Franţa sau în spaţiul anglo-saxon, intelectuali de stânga sau de dreapta ajung să fie mai musulmani decât musulmanii înşişi. Şi tot ei ajung să decidă ce este corect sau incorect din punct de vedere teologic. Acum 30 de ani, Salman Rushdie era condamnat la moarte de ayatolahul Iranului.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
***
Romanul lui Salman Rushdie, „Versetele satanice” a fost publicat în anul 1989. Apariţia volumului i-a adus autorului o fatwa, adică o sentinţă de moarte, din partea ayatolahului Iranului, Ruhollah Khomeini. Întreaga lume musulmană era îndemnată să facă în aşa fel încât scriitorul, dar şi editorii săi, să fie ucişi. Mai mult, în anumite ţări, „Versetele satanice" au fost interzise. Oraşul britanic Bradford a fost, în anul 1989, locul unei autodafe demne de Evul Mediu sau de Nurnberg 1933, când cărţi considerate vinovate de sacrilegiu au fost pur şi simplu arse în public.
Lipsa reverenţei faţă de Islam şi faţă de simbolurile sale a devenit, de atunci, tot mai periculoasă pentru jurnalişti, publicişti, scriitori, caricaturişti, editori sau traducători de carte.
În anul 1989, rectorul Centrului Islamic de la Bruxelles a fost asasinat pentru că a dat dovadă de moderaţie faţă de Salman Rushdie. Traducătorul japonez al „Versetelor satanice" a fost şi el ucis în 1991. Traducătorul italian şi editorul norvegian au reuşit să supravieţuiască tentativelor de asasinat. Traducătorul turc abia a scăpat în 1994, din incediul de la hotelul la care era cazat. Au murit, în schimb, alte 37 de persoane.
În prezent, recompensa pentru uciderea lui Salman Rushdie a ajuns la 3,6 milioane de dolari.
***
- Mai este şi cazul scriitorului francez de origine algeriană Kamel Daoud. În 2015, Daoud a scris un articol despre evenimentele din Köln, Germania, când 500 de femei germane au fost agresate sexual de cetăţeni provenind din ţări din Magreb. Aţi scris despre asta în cartea dumneavoastră...
PASCAL BRUCKNER: Da, în noaptea de Anul Nou 2016, de Sfântul Silvestru, între 500 şi 600 de femei germane care sărbătoreau în stradă au fost agresate de imigranţi magrebieni. Presa germană nu a reacţionat pentru că, se ştie, Germania trăieşte sub semnul a ceea ce numim „politic corect". După care scriitorul Kamel Daoud a scris în cotidianul francez Le Monde un articol care a inflamat spiritele. Au fost indignaţi intelectuali francezi şi algerieni, jurnalişti americani au scris că articolul lui Daoud este rasist şi că acesta şi-a permis să specifice originea magrebiană a celor care au agresat femeile. Când, de fapt, Daoud voia să atragă atenţia asupra „mizeriei sexuale" după care se ghidează aceşti indivizi. Cu alte cuvinte, dacă văd o femeie albă, neînsoţită, aceştia o consideră imediat o depravată şi cred că au dreptul să o desconsidere cum vor. Articolul lui Kamel Daoud a fost susţinut de feministele din Algeria, dar criticat în Franţa de aşa numitele „feministe progresiste" care, în realitate, sunt „orbite" ideologic. Este evident decalajul de percepţie a aceleiaşi probleme: formaţiunile de stânga şi extrema-stângă susţin islamiştii radicali şi se dezic de bărbaţii şi femeile disidenţi ai Islamului, care ajung să se simtă complet izolaţi.
- Mă uit la coperta cărţii dumneavoastră, ediţia franceză, imaginea este foarte puternică: un hijab făcut din drapelul Franţei. A existat acest discurs despre voal, despre hijab şi burkini interzis pe plajă. Vorbeaţi în carte despre o „segregare oficială"...
PASCAL BRUCKNER: Da, înainte de toate, scopul Islamului politic este acela de a islamiza Franţa. Adică, o femeie care poartă hijab este la fel de franţuzoaică precum oricare alt cetăţean francez, chiar dacă hijabul contravine tradiţiilor franceze. Disputa despre purtarea sau nu a hijab-ului, a burkini-ului, controversa despre burka, toate au fost intens mediatizate şi au creat o prăpastie între opiniile din SUA şi cele din Franţa. În primul rând, în Franţa, purtarea vălului islamic în şcoli este interzisă, la fel ca orice alt însemn religios. Este o lege foarte bună pentru că şcoala trebuie să rămână un spaţiu al neutralităţii. Burka a fost interzisă încă din anul 2010. Iar cotidianul The New York Times a fost foarte vehement împotriva francezilor pentru aceste interdicţii. Dar, veste proastă pentru americani, în urmă cu un an, în Maroc, a fost interzisă burka. Şi, din câte ştiu, Marocul nu este un stat islamofob din moment ce însuşi Regele este descendent al Profetului. Cât despre purtarea costumului burkini, este un mod al femeilor musulmane de a spune că ele sunt pudice, în timp ce femeile din Occident, franţuzoaicele, sunt nişte desfrânate, prostituate, atunci când se plimbă în bikini. Musulmanii consideră acest lucru dezgustător, este un atac la sensibilitatea lor. Dar, aşa cum spunea jurnalista Zineb El Rhazoui de la Charlie Hebdo, „dacă vă place atât de mult burkini, n-aveţi decât să faceţi şi o variantă de burkini pentru bărbaţi; dacă tot militaţi pentru purtarea vălului islamic de către femei, atunci să-l poarte şi bărbaţii, să-şi ascundă şi ei părţile genitale cu rochii lungi, din cap până în picioare”.
Asistăm, de fapt, la multă ipocrizie. Dar acest discurs este o miză importantă în Franţa, fusta, pantalonii, colanţii, toate fac obiectul unei dispute între fanatici şi liberali.
***
Coran, Sura 33, Versetul 59, cunoscut şi sub numele de „Versetul Vălului” pentru femei: „O, Profetule! Spune soaţelor tale şi copilelor tale şi femeilor dreptcredincioşilor să se învelească în jilbaburile lor, căci astfel vor fi mai bine distinse să fie cunoscute şi să nu li se pricinuiască necazuri!”.
Potrivit notei de subsol din Coran, „jilbabul este un veşmânt cu care se acoperă întreg corpul, cu excepţia palmelor şi a feţei”. În Cartea Sfântă, acoperirea totală a femeii şi interdicţia de a-i vedea chipul sunt menţionate doar în cazul soţiilor Profetului Mahomed, întemeietorul Islamului.
În anul 2002, Comitetul pentru protecţia virtuţii de la Mecca a împiedicat 15 fete să iasă dintr-o şcoală în flăcări, sub pretextul că îşi scoseseră voalul ca să scape mai uşor din incendiu. Au murit toate.
„Aceasta este perversitatea obscurantismului: face libertatea să pară anomalie şi aservirea lege. Cum de nu se înţelege că burka, de pildă, dincolo de faptul că înveleşte întreg trupul ca un linţoliu, este o uniformă rasistă prin excelenţă, comunicând întregii lumi: nu sunteţi demni să mă vedeţi, ochii voştri ar murdări natura mea de fiinţă superioară.” (Pascal Bruckner - Un rasism imaginar)
***
- Vorbeaţi despre Charlie Hebdo şi mă gândeam că această tragedie a schimbat discursul public despre islamofobie. Cu alte cuvinte, îi putem caricaturiza pe Isus, pe Buddha, pe Papă chiar, dar nu avem dreptul să-l caricaturizăm pe Mahomed...
PASCAL BRUCKNER: Da, este acelaşi tip de derâdere, doar că interpretată după cum bate vântul. În Franţa, avem deja o tradiţie anticlericală, chiar vulgară uneori. Dar dacă ne atingem de figura Profetului, suntem imediat numiţi rasişti. Mulţi intelectuali francezi au preluat acest tip de gândire. La tragedia de la Charlie Hebdo, 12 jurnalişti au fost ucişi de asasini care strigau „Allahu Akbar!" (Dumnezeu e mare - n.red.). Şi, în continuare, ceea ce ni se cere este să putem critica în continuare catolicii, protestanţii, iudaismul, budismul, dar să nu care cumva să ne luăm de Islam, pentru că el este o religie „superioară”. Nu, aşa ceva nu este posibil. Dacă îi luăm în derâdere pe creştini, de ce nu i-am lua şi pe musulmani? Nu este tot un fel de rasism? Dar, între timp, s-au schimbat mentalităţile şi, în Franţa, când un terorist omoară oameni la întâmplare de fapt ne face să realizăm că am fost minţiţi. Şi că, de fapt, ni s-a aruncat praf în ochi, pentru că aceste pseudovictime (islamiştii radicali - n.red.) sunt, în realitate, adevăraţii vinovaţi.
- Care este rolul lui Dumnezeu în discursul despre islamofobie?
PASCAL BRUCKNER: Dumnezeu este doar un pretext. Este o entitate pe care o invocăm. Iar noi, creştinii, avem o legătură de suflet cu Dumnezeu, este cel căruia ne rugăm în intimitate. Pentru ei, (adepţii Islamului - n.red.) este un Dumnezeu teribil, răzbunător. Pentru adepţii Islamului politic, pentru Frăţia Musulmană - cea de care este apropiat şi Recep Erdogan -, pentru salafiţi, pentru wahhabiţii din Arabia Saudită, Dumnezeu înseamnă răzbunare, vrea vărsare de sânge şi cere ca adepţii Lui să ucidă în numele Său, pentru a ajunge în Paradis. Seamănă, într-un fel, cu Dumnezeul incaşilor şi aztecilor, care cerea sacrificiu uman. Desigur, există şi un Islam moderat, un Islam pacifist, majoritar, dar Islamul politic şi Islamul teroriştilor este un Islam sângeros. Iar acest Islam nu va fi niciodată acceptat în ţările civilizate, nici măcar în unele ţări musulmane nu mai este acceptat.
- Şi totuşi, câteodată, pare că avem toţi un singur Dumnezeu. Aţi scris despre asta în carte, despre Dumnezeul din aeroporturi. Acolo, toţi suntem la fel...
PASCAL BRUCKNER: Da, este un fel de punere la comun a tuturor credinţelor. În aeroporturi, avem săli de rugăciune pentru musulmani, pentru evrei, pentru budişti, pentru creştini. Fiecare stă în colţul lui şi se roagă. La fel cum, în oraşe, avem capele, biserici protestante, catolice, sinagogi, temple, moschei, dar ceea ce nu suportă deloc fanaticii religioşi este când le spunem că Islamul trebuie tratat pe picior de egalitate cu Creştinismul. După părerea lor, Islamul nu este egalul altor religii, pentru că ei spun că Islamul este superior. Asta spune ultima Revelaţie a Profetului. În viziunea lor, evreii şi creştinii ar trebui să se convertească la Islam. Pentru ei nu contează că au existat Abraham, Moise, David, Isus, din moment ce ei îl au pe Mahomed, care a fost ultimul, deci cel de necontestat. Faptul că noi rămânem fideli credinţei creştine sau iudaice şi, deci, indiferenţi religiei islamice, îi scoate din minţi. Şi explică atitudinea lor ofensivă de a ne converti la Islam.
- Vorbeaţi în cartea dumneavoastră despre un anume sentiment prezent în Franţa şi în alte ţări. Faptul că cetăţenii ajung să se simtă prizonieri în propria lor ţară. Dumneavoastră vă simţiţi astfel?
PASCAL BRUCKNER: Da. Pentru că, după atentatele de la Paris, din 13 noiembrie 2015, a existat un sentiment de frică imensă. Pe străzi erau maşini blindate, era o atmosferă de război civil. Acum, suntem mai vigilenţi, imediat ce auzim ceva ce seamănă cu focuri de armă, petarde, de exemplu, credem că este vorba despre un atentat. Acum, la teatru, în sălile de spectacol, toţi ştim pe unde trebuie să ieşim. Ca urmare a atentatului de la supermarketul din Trebes, poliţia a început să organizeze cursuri de evacuare în supermarket-uri. Acum, există proceduri speciale pentru evacuarea rapidă a clienţilor în caz de atentat.
- De fapt, toată această dezbatere despre islamofobie schimbă radical ideea de libertate. Ce mai înseamnă libertate, în vremea islamofobiei?
PASCAL BRUCKNER: Ceea ce s-a schimbat este exact libertatea de expresie. Aici, conceptul islamofobiei este foarte puternic. Pentru că asistăm la o poliţie a gândirii libere, la o interdicţie de a ne exprima liber. Dacă îndrăzneşti să critici, eşti considerat rasist. Aşa se face că ajungem să acceptăm din partea unor musulmani extremişti ceea ce nu am accepta niciodată din partea unor creştini extremişti, catolici, protestanţi sau evrei. În asta constă „genialitatea" islamofobiei, în faptul că reuşeşte să ne închidă gura. Este ceea ce eu numesc „impostura semantică".
***
Din anul 1999, în fiecare an, cele 57 de state ale Organizaţiei Conferinţei Islamice încearcă să impună blasfemia ca delict, în cadrul comisiei ONU pentru drepturile omului.
„Aşadar o dublă ambiţie: să închidă gura occidentalilor, vinovaţi de trei păcate capitale - libertatea religioasă, libertatea gândirii şi egalitatea dintre bărbaţi şi femei -, dar, mai ales, să fabrice un instrument pentru poliţia internă, utilizabil împotriva musulmanilor reformişti ori liberali care ar îndrăzni să-şi critice propria confesiune”. (Pascal Bruckner - Un rasism imaginar)
***
- Dacă spunem „fac ce vreau!”, vorbim, de fapt, despre o libertate iluzorie, este ceea ce dumneavoastră numiţi „sclavagismul liber acceptat”.
PASCAL BRUCKNER: Da, este tipul de gândire al consumatorului contemporan. Vedeţi bine ce a reuşit să facă Islamul politic: a reactualizat, în Europa, noţiunea de „blasfemie”, care nu mai exista de la Revoluţia Franceză, odată cu laicizarea statului. Şi, iată, libertatea de expresie nu mai există. Vedeţi bine, niciun ziar din lume nu va mai publica vreodată o caricatură cu Mahomed. Pentru că pedeapsa ar fi moartea, o fatwa, adică o condamnare la moarte. Pentru mine, una ca asta este de neconceput.
Dar sunt şi veşti bune, lucrurile se schimbă. Şi cred că războiul dintre libertate şi fanatism este un război pe care trebuie să-l ducem. Dar eu sau generaţia mea nu vom apuca să prindem deznodământul, poate doar copiii sau strănepoţii noştri. Un lucru cert, însă, este faptul că, dacă nu luptăm împotriva fanatismului, fanatismul ne va distruge.
În prezent, avem mai mulţi duşmani: Islamul radical, care, la rândul lui, are ca duşmani musulmanii liberali, progresişti. Un alt duşman este Rusia care vrea să răzbune destrămarea URSS-ului. Vă amintiţi ce a spus Vladimir Putin: „cel mai mare rău care s-a întâmplat în secolul XX a fost căderea Zidului Berlinului, în anul 1989”. Dar Rusia este duşman la alt nivel, nu religios. De aceea trebuie să ştim să facem distincţia între duşmanii principali şi cei din plan secund, fără să uităm un lucru. Acela că cel mai mare duşman este cel pe care îl purtăm în noi înşine. Adică îndoiala, ura de sine, autoflagelarea, teama de a se afirma. Europa suferă de toate astea. Şi Europa trebuie să-şi regăsească forţa, demnitatea, să-şi întărească armata, să aibă o politică externă fermă, pentru a apăra cea mai mare civilizaţie contemporană, după părerea mea, civilizaţia europeană.
(REPORTER: ALIDA MOCANU)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
