DIGICULT. Povestea unui savant nedreptățit și a unei case lăsate în uitare
A fost un savant nedreptăţit de lumea medicală, de fundaţia Nobel şi de memoria istoriei, în cele din urmă. Casa celui care a salvat milioane de vieţi prin descoperirea pancreinei, devenită mai târziu insulină, se află acum într-un stadiu avansat de degradare.
Atunci când cercetezi trecutul unui oraş, arhitectura unei case îţi poate spune 1000 de poveşti. O simplă plimbare pe străzile Bucureştiului dezvăluie mai multe secrete decât şi-ar putea imagina orice pasionat de istorie. Printre arcade şi porţi înalte, intrări cu marchiză şi scări somptuoase, casele ascund uneori poveşti de mult uitate.
În Capitală, la intersecţia dintre străzile Radu Calomfirescu şi Hristo Botev, la numărul 15, se află de peste un secol clădirea cunoscută sub numele de „casa cu geamuri bombate”. Puţini sunt cei care ştiu însă că aici a locuit timp de 20 de ani profesorul şi omul de ştiinţă Nicolae Paulescu, adevăratul descoperitor al insulinei.
Este savantul care a făcut poate cea mai importantă descoperire din medicină în secolul XX: insulina. Cu toate acestea, profesorul Nicolae Paulescu NU a primit premiul Nobel pentru uriaşa sa descoperire.
Astăzi, casa cu scări masive, sticlă cu lentile concave şi fronton, se află în grija urmaşilor marelui savant.
Echipa Digicult a stat de vorbă cu nepotul marelui savant şi a aflat povestea uitată a unei descoperiri ce a salvat milioane de oameni în întreaga lume.
„Duma Nicolae Constantin mă numesc şi sunt nepotul lui Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Era profesor de fiziologie la Facultate, a fost numit la Facultatea de Medicină după ce şi-a făcut trei doctorate la Paris şi a luat o diplomă academică, acolo, la Paris, „Les palmes academiques" se numea”, își începe relatarea nepotul profesorului Paulescu.
A fost un savant nedreptăţit de lumea medicală, de fundaţia Nobel şi de memoria istoriei, în cele din urmă.
După ce şi-a încheiat studiile la Paris, Nicolae Paulescu a lucrat în spitalele pariziene sub îndrumarea celebrului medic Etienne Lancereaux. În urma cercetărilor, Paulescu a descoperit „pancreina", devenită mai târziu „insulină".
Cu toate acestea, descoperirea savantului român a trecut neobservată, iar premiul Nobel le-a revenit unor canadieni: Frederick Banting şi John Macleod.
Nedreptatea a fost cu atât mai mare cu cât cei doi profesori au depus brevetul de invenţie abia la doi ani după ce românul Nicolae Paulescu a publicat în revistele de specialitate din Belgia studiile sale privind pancreina.
„Întâmplarea fericită a fost că în 1971, profesorul Murray - Jan Murray, era profesor de fiziologie la facultatea de fiziologie în Scoţia, la Edinburgh -, cercetând istoria acestei descoperiri, a făcut o remarcă atunci, a văzut că înainte de descoperire, deci în 1921, profesorul Paulescu din România a publicat în Belgia rezultatele acestei descoperiri. Şi atunci, s-a sesizat, el nu ştia nimic în legătură cu asta şi a transmis României un mesaj: Ce este cu profesorul Paulescu care a descoperit insulina înaintea celor care au primit Nobelul?”, relatează Nicolae Constantin Duma.
Casa celui care a salvat milioane de vieţi prin descoperirea pancreinei, devenită mai târziu insulină, se află acum într-un stadiu avansat de degradare. Amintirea savantului este însă păstrată cu sfinţenie de nepotul acestuia.
Locul pe unde au trecut nume mari
La început de secol XX, casa în care a trăit peste 20 de ani savantul român era locul de întâlnire al unora dintre cei mai de seamă intelectuali şi artişti ai vremii: părintele bacteriologiei Victor Babeş şi celebrul medic şi farmacist Mina Minovici, sculptorii Ion Jalea şi Dimitrie Paciurea, pictorul Artachino. Peste toate însă, s-a aşternut uitarea şi, în cele din urmă, nepăsarea: în urmă cu doi ani, plăcuţa memorială a fost furată.
„Această casă care este construită de către un mare negustor român care se numea Petre Dancovici, care a fost rudă cu Paulescu. După moartea lui,casa i-a revenit profesorului Paulescu, în 1910. În 1861 este construită această casă, cu geamuri bombate, fiindcă Dancovici, fiind un mare negustor, se ducea la Lipsca, deci Lemberg actualul, se ducea la Viena şi aducea de acolo materiale pentru casa lui şi pentru neguţătoria românească”, explică nepotul lui Nicolae Paulescu.
Casa cu geamuri bombate se află astăzi într-un stadiu avansat de degradare.
Iar cazul său, din păcate, nu este singular.
Reabilitare pe hârtie
În România, numărul caselor memoriale înscrise în Lista monumentelor istorice este de 247. Dintre acestea doar 145 sunt incluse în circuitul muzeal.
Pentru cele mai multe dintre ele însă, restaurarea şi reabilitarea există doar pe hârtie.
Aşa se face că, în alte vremuri adevărate bijuterii arhitecturale, multe dintre casele memoriale au fost date uitării şi lăsate în paragină. Motivul?
„Reabilitarea unui monument istoric înseamnă de multe ori cheltuieli duble sau triple faţă de construcţia unui imobil nou. Pe de altă parte, e vorba de implicarea managerilor din cultură, din păcate cu excepţii punctuale, aş spune că mulţi dintre ei au rămas în urma tendinţelor europene”, explică Alexandru Muraru, preşedintele Institutului Naţional al Patrimoniului.
Tendinţe pentru care, cel puţin în cazul caselor memoriale, timpul pare să fi stat în loc.
„Casele memoriale sau casele-muzeu sunt o categorie aparte şi ele au apărut cu precădere în secolul XIX, pentru a pune în valoare îndeosebi şi nu numai patrimoniul naţional, dar şi mai ales să facă o legătură cu personalitatea acelor oameni importanţi în societate şi peste tot în Europa aceste case memoriale au valoare foarte mare nu numai simbolică, dar o valoare de patrimoniu şi-n multe locuri ca Italia, Franţa, ele sunt puse în centrul economiilor locale, aduc taxe la buget, creează locuri de muncă şamd”, explică Alexandru Muraru.
Avem valori ce ne-au facut cinste peste hotare. Avem un patrimoniu uriaş ignorat cu bună ştiinţă. Ne lipsește însă, din păcate, respectul faţă de poveştile de succes ale românilor de geniu.P
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
