DIGICULT. Mircea Carp, o voce a libertății în perioada comunismului
A fost decorat de regele Mihai în urma rănilor suferite pe front, dar nu în ultimul rând s-a folosit de puterea cuvântului la microfonul posturilor de radio Vocea Americii şi Europa Liberă.
A fost realizator de programe la posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial şi a plecat clandestin din România în 1948. A trăit într-o familie cu principii de viaţă solide, primind o educaţie aleasă.
Iar acum, la vârsta de 90 de ani, a lansat un volum de amintiri, sugestiv intitulat: „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine". Un salut devenit celebru în perioada comunistă, pentru cei care ascultau, pe unde scurte, radio Europa Liberă.
Cartea reprezintă, aşa cum îi place chiar autorului să spună, un ocol al pământului nu în 90 de zile ci…în 90 de ani de viaţă. O viaţă din care nu au lipsit războiul, închisoarea... şi exilul. Cu toate astea, nu şi-a uitat niciodată ţara natală pe care, în ciuda distanţei, nu a încetat să o iubească.
„Există o primă dragoste în viaţă, şi aia e România. N-am ce să fac. M-am născut, am iubit-o, o iubesc în continuare”, spune el.
S-a născut în 1923, la Gherla. Tatăl său, Constantin Carp, a fost comandantul unei unităţi de cavalerie din oraşul de pe malul Someşului. Mama sa, Ecaterina, se trăgea din familia Catargi, oameni de stat şi diplomaţi români. Când avea doar 2 ani, tatăl său a fost mutat la Chişinău, la regimentul 3 Roşiori. Acolo a primit şi primele lecţii de vioară. Şi tot acolo, după moartea regelui Ferdinand a descoperit fascinaţia pentru armată, dar şi admiraţia pentru regina Maria.
„Adoram să mă duc la manevre unde tatăl meu era comandant sau am fost impresionat în '27, '28 când a venit regina Maria la Chişinău, eram mic, să văd tot cortegiul acela regal de la gară, sigur că mă fascina regina noastră, dar ochii mei erau aproape tot timpul pe tatăl meu care era pe calul de-alături, cal alb, şi care o escorta”, povestește Mircea Carp.
„M-am născut cu dorința de a fi militar”
Drumurile copilăriei nu s-au oprit însă aici. Tatăl său a fost deplasat la Botoşani. A fost începutul unei alte vieţi: „Am ajuns la Botoşani, în care am avut cea mai frumoasă parte a copilăriei. De altfel, am numit Botoşaniul în cartea mea Medelenii copilăriei mele, adică după Ionel Teodoreanu mi-am permis să iau acest lucru”.
În 1936, a fost admis la Liceul Militar „General George Macarovici" din Iaşi. „Tatăl meu şi strămoşi de-ai mei, de pe partea mamei mele, erau militari. În orice caz, ştiu că m-am născut cu această dorinţă de-a fi militar, de la început, de când eram copil mă jucam cu soldaţi de plumb. Ştiu că tatăl meu încerca să mă descurajeze să fiu militar, Tu ai alte calităţi, ai alte capacităţi, sigur e foarte frumos să fii militar - vorbesc acum despre armata noastră de-atunci. Ei nu, eu am ţinut morţiş să mă fac militar şi m-am făcut”, își amintește Mircea Carp.
A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial cu credinţa că slujeşte unei cauze drepte: „Eu am făcut războiul pentru că am crezut că trebuie să-l fac, eram ofiţer, am crezut că trebuie să ne batem contra bolşevicilor şi comuniştilor sau sovieticilor, cum vreţi, dar a fost un moment când am fost descumpănit”.
În 1943, a fost nevoit să facă practică militară în linia întâi. A luptat în Rusia la Smolensk. A fost rănit… iar mai târziu, decorat. Avea doar 20 de ani. „Pe front, unde fără discuţie mi-a fost şi teamă şi am fost şi disperat, la un moment dat îmi aduc aminte eram în Rusia şi a murit un camarad, în momentul ăla m-a apucat aşa o deznădejde; ştiu că mi-am zis „da' tu ce Dumnezeu cauţi aici, măi băiatule? Îmi spuneam mie la 1000 de km de ţara ta”.
În august 1947, a fost întemniţat în închisoarea Văcăreşti, timp de 5 luni. Vorbeşte însă cu demnitate despre acea perioadă, asta şi pentru că a ştiut întotdeauna să-şi păstreze optimismul: „Întotdeauna am fost de teoria că poate să fie şi mai rău sau sticla e pe jumătate plină, nu pe jumătate goală. Şi tot aşa spun în carte când mă arestează la Oaşa sus”.
În 1948, a urmat calea exilului, în Austria, la Salzburg unde şi-a întemeiat o familie alături de Heidi, prima sa soţie, cea care i-a dăruit un copil, Mihai. Au plecat împreună spre Lumea Nouă. La New York, a fost angajat la Comitetul American pentru o Europă Liberă, pentru ca mai apoi să ajungă în fruntea Serviciului Românesc al postului de radio Vocea Americii, sub pseudonimul Dan Mircescu.
L-a însoțit pe Richard Nixon în România
În 1969, l-a însoţit pe Richard Nixon în prima vizită a unui preşedinte american în România. Şi-a revăzut atunci, pentru prima dată după 20 de ani, ţara. În 1972 soţia sa, Heidi, a încetat din viaţă, în urma unei operaţii. A fost momentul când Mircea Carp a decis să revină în Europa. La sfârşitul anilor '70, la invitaţia directorului Noel Bernard, s-a transferat la postul de radio Europa Liberă.
„Simțeam că trebuie să dau informația corectă”
„Eu intram în studio, mă duceam la radio, luam microfonul şi din acel moment nu mai eram acel comentator politic, acel crainic de ani şi ani de zile. În momentul ăla eu simţeam că trebuie să dau o informaţie, să ne-nţelegem, nu gândeam aşa, dar era în mine acest lucru, că eu trebuie să dau o informaţie corectă, bună oamenilor care poate şi ei s-au sculat la 2 dimineaţa să asculte Europa liberă. Întâmplător, eu eram cel care vorbeam acolo”, povestește Mircea Carp.
În Germania, la Munchen, Mircea Carp s-a căsătorit cu cea de-a doua soţie, Gabriela. Marea bucurie a vieţii sale rămâne însă fiul său. Din 1998, Mihai Carp lucrează la Cartierul general NATO, fiind membru al staffului internaţional. În 2002, i s-a acordat „Medalia NATO" de către secretarul general, Lordul Robertson.
A cunoscut suferinţa războiului, singurătatea exilului, dorul de ţară… şi a pătruns în casele românilor timp de 44 de ani pe calea undelor. Aceasta este impresionanta poveste de viaţă a lui Mircea Carp.
„E un mare general american, Douglas McArthur, când şi-a luat rămas bun în congresul de la Washington a terminat cu cuvintele „soldaţii bătrâni nu mor niciodată, ei doar dispar încetul cu încetul". Şi eu mă găsesc pe drumul acestei dispariţii şi n-am de gând să nu mă ţin de tot ceea ce am învăţat, de tot ceea ce am simţit, de tot pentru ceea ce am luptat”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
