DIGICULT| Bucureşti, ultimul etaj
Ce se ascunde "după blocurile gri" ale Bucureștiului? Adesea, de la nivelul străzii, tot felul de lucruri interesante trec neobservate. Dar, dacă te urci pe acoperișul unei clădiri înalte, ai surpriza să descoperi o mulțime de detalii neobișnuite. Iar dacă fotografiezi orașul, de la înălțime, ani întregi, ai acces la ceva cu adevărat memorabil: felul în care Bucureștiul își trăiește viața. Este experiența arhitectului Ștefan Tuchilă, inițiatorul proiectului "București. Ultimul etaj".
"Explorez orașul mai mult de la sol de aproape 14 ani, de când am intrat la facultate, la Arhitectură, chiar puțin înainte. Îmi place să mă plimb, îmi plăcea să mă plimb foarte mult prin oraș, să găsesc clădiri, să găsesc locuri, să descopăr diverse bucățele din oraș pe care nu le puteam găsi în cărți. Și-așa am ajuns, din întâmplare, într-o clădire înaltă din zona Universității, am intrat pentru că îmi plăcea foarte mult holul, mi-a plăcut după aia ce-am găsit, am început să urc, am ajuns la ultimul etaj și cam pe-acolo mi-am dat seama că se vede bine de sus. Și, încet-încet, am început să urc, în din ce în ce mai multe clădiri, să găsesc din ce în ce mai multe locuri" ne spune Ştefan Tuchilă.
De 11 ani, Ștefan merge... din acoperiș în acoperiș. Spitalul Municipal, Sky Tower, un bloc de pe Calea Griviței, Opera Center, hotelul Intercontinental, Cathedral Plaza sau City Gate sunt câteva dintre cele 180 de clădiri pe care a urcat, în încercarea de a păstra memoria vizuală a orașului. Uneori, ceea ce surprinde aparatul de fotografiat este de domeniul... poveștilor.
"Percepția orașului este cu totul diferită. Ai zone în care singura surpriză este că morfologia se schimbă puțin, pentru că străzile se îmbină puțin altfel,d e sus. Dar sunt, realmente, locuri în care descoperi clădiri la nivelul solului imposibil de găsit. Poate unul dintre exemplele cele mai bune este că, atunci când am urcat pe o clădire din zona Victoriei am descoperit, în curtea unei case, un fel de castel Disney, la scară mare - avea vreo 9-10 metri înălțime - pe care un tată îl construise fetelor lui, ca un cadou. Am găsit clădiri cu o valoare destul de mare, am găsit diverse vile //...// , ruine în curs de devenire, am văzut tot felul de zone industriale, //...// nu le-aș fi înțeles de la sol și, după aia, am putut să le explorez, pentru că mi-am dat seama unde sunt. E un cu totul alt mod de a vedea orașul." continuă fotograful.
Pentru a avea acces la acoperișurile și terasele clădirilor, Ștefan trece prin teste dure: proprietarii îl suspectează de "intenții necurate", astfel că este nevoit să răspundă la multe întrebări.
Cum văd lucrurile cei care sunt fotografiaţi : "În general, dacă în clădirile de birouri sau în hoteluri totul e o muncă de convingere, de discuții, și se ajunge destul de ușor la un rezultat relativ simplu, la locuințe colective, blocuri, de multe ori sunt extrem de circumspecți, omul începe să pună întrebări, nu sunt siguri, mă întreabă dacă nu cumva am venit să fur ceva din locuință, dacă nu fac reperaj, dacă nu vreau să mă arunc! Asta e deja o chestie foarte clasică, se pare că e foarte populară activitatea asta, pentru că nu înțeleg de ce mă întreabă, de fiecare dată, dacă nu vreau, cumva, să mă arunc.De multe ori, sunt persoane care trebuie să știe absolut fiecare milimetru din ceea ce doresc să fac, unde vor fi publicate, de ce, dacă nu-s cumva de la primărie - în general, toți au o frică de a nu fi, cumva, de la primărie - și, bineînțeles, să nu fii cumva de la vreo televiziune, pentru că asta este, iar, o mare problemă în România."
Când un artist vrea cu tot dinadinsul să ajungă undeva, dă dovadă de multă răbdare: Ștefan Tuchilă a încercat, vreme de 3 ani, să ajungă pe acoperișul unui anumit bloc din Capitală . "Este o clădire care îmi plăcea foarte mult, o clădire construită pe Lascăr Catargiu la intersecția cu Viișoarei, un bloc destul de înalt pentru zona lui, de asta mă atrage. Nu caut neapărat clădirile cele mai înalte din București, cum este, de exemplu, asta pe care ne aflăm acum, ci caut orice clădire care poate fi mai înaltă decât nivelul zonei. Și ăla cred că are 8 etaje, e bun, perfect pentru acea zonă și acolo, ani întregi, de fiecare dată când trăgeam, așteptam 10 minute, să văd dacă intră cineva. Și am avut toată gama - hoț, sinucigaș, escroc, nimeni nu voia să vorbească cu mine, niciodată n-am reușit să ajung la cineva, până într-o zi, când am dat peste o doamnă, care mi-a zis să vorbesc cu "domnul mecanic". Și-am vorbit cu domnul mecanic, prin interfon, a venit la mine jos, am discutat puțin, după care a stat 3 ore cu mine, pe terasă, am vorbit despre București, politică, fotbal, București din nou, istorie, comunism. Afost o chestie destul de interesantă, pentru că am acoperit o mulțime de domenii, am văzut orașul de la înălțime și am putut să-mi fac treaba."
Ani de documentare, de tratative, de muncă și, până la urmă, de riscuri. Astfel s-ar putea rezuma proiectul "București. Ultimul etaj". Un arhitect care trăiește și lucrează la Paris aduce un omagiu orașului în care s-a născut. Și asta pentru că, prea deranjați de minusurile Bucureștiului, locuitorii săi nu mai par dispuși să-i observe calitățile.
Este un oraș în care găsești întotdeauna verdeață, în ciuda distrugerilor masive, este un oraș care trăiește. E un oraș care, în ultima vreme, realmente are o viață care a explodat. Dacă patrimoniul a explodat la propriu, în sensul că e distrus în fiecare zi, viața orașului s-a schimbat enorm. De fiecare dată când mă întorc în România, observ cum orașul ăsta se transformă. Și nu vorbesc de Centrul Vechi, care, în fine, nu sunt chiar de acord cu ce se întâmplă acolo. Vorbesc de tot orașul, peste tot apar locuri noi, se întâmplă tot felul de evenimente, vezi biciclete peste tot. Oamenii încep să-și reaproprie orașul, să și-l recupereze, și asta îl face din ce în ce mai plăcut de locuit, chiar dacă nu ești îndrăgostit de el, cum este cazul meu.
Ca orice alt oraș din lume, Bucureștiul este un organism viu, în continuă transformare. Ștefan Tuchilă observă, de 11 ani, etapele prin care trece orașul. Iar concluziile nu sunt tocmai vesele: "Sunt locuri care trebuie să se schimbe, asta este clar, o evoluție și o transformare a orașului nu se poate obține fără să distrugi ceva. E cazul tuturor orașelor din lume. Problema este ce distrugem! Iar în București ce distrugem este foarte "la liber", pentru că se poate distruge, în mare, orice. Și așa am putut vedea diverse clădiri de care eram atașat, un exemplu particular fiind Moara lui Asan - pe care o urmăresc într-un mod obsesiv, de ani întregi, și, de fiecare dată când vin la București mai dau o tură pe-acolo, să văd ce s-a mai întâmplat - și care dispare. Îmi place foarte mult patrimoniul industrial și, în București, patrimoniul industrial este la pământ, aproape că nu mai există nimic. Partea cu schimbările este, probabil, partea cea mai tristă din proiect, pentru că am foarte multe locuri în care vin și văd cum lucruri dispar."
Indiferent de soarta orașului, de modul în care va evolua, bucureștenii - și nu numai ei - vor avea la îndemână un instrument prin care să-i păstreze memoria intactă.
"Asta-i toată ideea: să construiesc o arhivă a imaginii, la care ne vom putea uita, de-aici în 10 ani, să zicem "Wow, cât s-a putut schimba!" sau "Uite, e la fel!". Deja pot să văd efectele: mă uit la imagini din 2008 sau 2009 și sunt schimbări foarte mari, foarte importante la scara orașului." concluzionează Ştefan Tuchilă, arhitect şi fotograf.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
