În ultimii zece ani, Jacqueline Jencquel a făcut campanie pentru dreptul de a muri. A devenit populară după ce un ziar din Elveția i-a găzduit blogul intitulat „Bătrânețea este o boală incurabilă”. Jacqueline Jencquel are 76 de ani, nu suferă de nicio boală gravă, nu are dureri mari. Dar dacă o întrebi ce ar alege între a fi bătrân și a muri, îți răspunde fără ezitare: „Prefer să mor”, relatează Euronews.
În august 2019, Jencquel a vorbit despre intenția ei de a apela la sinucidere asistată. În ianuarie 2020, trebuia să meargă în Elveția, unde această practică este legală din 1942. Urma să-și pună capăt vieții administrându-și o medicație letală. S-a răzgândit, totuși, și și-a mai dat un răgaz de șase luni. „Vreau să mai văd o primăvară, dar se va întâmpla înainte să vină vara, nu mai vreau să apuc iar căldura”, a declarat Jacqueline într-o discuție cu Euronews.
În mijlocul pandemiei de COVID-19, a amânat din nou: „Voi aștepta sfârșitul anului, voi avea un nou nepot în noiembrie”.
Jacqueline face campanie pentru dreptul de a muri al celor care suferă de boli terminale și trec prin dureri cumplite, dar și al celor care pur și simplu s-au săturat să mai trăiască după o anumită vârstă.
Argumente pentru o „sinucidere rațională de bătrânețe”
Ea crede că ar trebui să existe conceptul de „sinucidere rațională de bătrânețe”, care s-ar aplica persoanelor care au atins „o anumită vârstă” și care discută despre asta cu un consilier psihologic.
„Nu sunt într-o stare excelentă de sănătate, am osteoporoză, sunt foarte fragilă și am o problemă cu stomacul. Și știu că nu mă așteaptă nimic mai bun”, spune ea. „Ce e cu tabuul ăsta legat de moarte? Adică, suntem oricum muritori, nu? Alternativa este să suferi înaine de a muri. Nu mai văd niciun rost și niciun scop în viață”, explică Jacqueline.
Apoi elaborează:
„Copiii mei sunt mari. Au viețile lor. Nu mai fac parte din viața lor.
Nepoții? Îi găsesc foarte drăguți, îmi place să mă uit la ei, dar nu mai am același interes de a avea grijă de ei așa cum am avut de propriii mei copii. Nu mă mai simt responsabilă pentru ei.
Nu mai am o relație cu soțul meu.
Copiii au plecat.
Nu mai am o slujbă, nu mai am nimic.
Ce e viața mea?
Cred că este imposibil să te mai îndrăgostești la vârsta asta. M-am îndrăgostit acum patru ani de antrenorul meu de fitness. A fost o chestie total unilaterală, pentru că tipul este de vârsta băieților mei. Dar nu mă mai interesează dacă el s-ar îndrăgosti sau nu de mine, deși realizez că a nu mai fi un obiect al dorinței sexuale ar face o mare diferență. Am fost crescută în Franța, în Paris, unde seducția este o parte importantă a personalității noastre. Dacă îmi pierd puterea de seducție, mă simt un pic pierdută. Le-am avut pe toate. Am avut o viață de seducătoare, de a fi fost uneori cea mai frumoasă femeie din cameră. Mergeam pe străzi și oamenii se uitau la mine și îmi spuneau lucruri drăguțe. Nu și azi, pentru că în zilele noastre nu mai ai voie să spui nimic, imediat ești pus la colț de acești puritani care spun #MeToo. Sunt un pic narcisistă, dar cine nu e?
Am fost la psiholog, la psihiatru, am vorbit cu multă lume care a ajuns la concluzia că știu foarte bine ce fac și că e OK. Nu sunt forțată de nimeni să o fac”.
Părerea unui medic care vede multă suferință
Dezbaterea pe care o lansează Jencquel este prematură, este de părere dr. Vianney Mourman, medic specializat în îngrijiri paliative la Spitalul Lariboisière din Paris. El spune că ar trebui să ne concentrăm mai degrabă pe ideea de a opri dorința de moarte, și nu pe legalitatea acestei chestiuni.
„Ca prioritate în societate și în practica medicală, este imperativă nevoia de a avea mai multe locuri și mijloace de îngrijire paliativă. Asta ar face ca recurgerea la moarte asistată să fie rezervată doar cazurilor excepționale”, argumentează medicul.
El recunoaște că în cazul oamenilor care trec prin dureri insuportabile este firesc să simtă nevoia de moarte, însă adesea, când durerea se atenuează, această dorință dispare.
În mod ironic, Jencquel este plină de vitalitate. Ascultă muzică Flamenco, stă într-un apartament elegant din Paris, în care cândva a locuit celebrul artist Fernando Botero. Este bogată și crede că bătrânețea vine cu trei variante, toate depinzând de mijloacele financiare: „Dacă oamenii au bani, își iau pe cineva care să-i îngrijească. Dacă nu au bani, se duc să locuiască la copiii lor. Ultima opțiune este azilul de bătrâni, dar nimic nu este mai deprimant decât asta”, spune Jacqueline.
Ea este de părere că trebuie să ia singură o decizie, înainte ca altcineva să o facă în numele ei, pentru că, statistic, majoritatea oamenilor de vârsta ei nu se mai simt bine.
În 2018, media în UE a anilor în care oamenii se bucură de o stare bună de sănătate a fost estimată la 64,2 pentru femei și 63,7 pentru bărbați, potrivit Eurostat.
Contraargumente pentru o sinucidere asistată
Criticii spun că practica sinuciderii asistate devalorizează viața umană, mai ales a celor cu boli terminale, și asta ar lua medicilor din rolul lor de vindecători de încredere.
Iar limitele unei astfel de chestiuni sunt o pantă alunecoasă.
Se mai pune și problema unui diagnostic greșit, care ar putea duce la moartea unei persoane de fapt sănătoase. În plus, judecata pacienților bolnavi ar putea fi afectată de durere sau de extenuare.
„Mulți dintre pacienții care nu mai vor să trăiască din cauza suferinței pe care o îndură nu au avut de fapt acces real la mijloace prin care să reducă această durere”, arată dr. Mourman.
Desigur, nu este posibil să le fie luată toată durerea, dar îngrijirea paliativă poate face multe, spune medicul. „În loc să-i spui: Deci, suferi? Atunci te ajut să pui capăt vieții, mai bine am spune: Deci, suferi? Ce putem face ca să te simți mai bine?”
De ce sinuciderea pe cont propriu n-ar fi o opțiune bună
Oricine este liber să facă ce vrea, dar de aici până la a implica statul sau reprezentanții săi în actul de sinucidere este o cu totul altă poveste, spun alții.
Lor, Jencquel le răspunde: „Sigur, mă pot arunca pe fereastră. Mă pot arunca în fața trenului. Dar oare vreau să perturb mersul trenului făcând asta? Oare vreau să sar pe fereastră și să ofer priveliștea creierului meu împrăștiat pe trotuar? Ar fi o moarte violentă și o povară teribilă pentru copiii mei. E mult mai ușor pentru ei dacă știu că îmi aleg propriile condiții, atunci când vreau eu”.
Dr. Mourman spune că discursul lui Jencquel nu ajută, de fapt, cauza. „Dacă ar fi fost foarte bolnavă, ar spune: sufăr așa de mult și nimic nu-mi ușurează suferința, te rog, din umanitate, ajută-mă să mor. Vorbele n-ar mai fi aceleași” - arată doctorul.
El spune că numai când mijloacele de a alina suferința nu mai ajută, atunci se poate imagina soluția unei sinucideri asistate. Dar pentru cei care nu sunt bolnavi, pentru cei pentru care încă mai există viitor, „nu putem și nu trebuie să permitem moartea: ar înseamna să spargem un tabu care ne-ar pune societatea la risc”, argumentează medicul.
Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media
Redactor: Luana Păvălucă
