Gică Popescu a povestit despre cel mai greu moment petrecut după gratii: „Bărbații adevărați fac față și unor astfel de situații”
Pentru fostul internațional Gică Popescu viața a căpătat un cu totul alt curs în urmă cu șase ani, când vestea că trebuie să meargă la închisoare a căzut ca un trăsnet. Nu se aștepta, nu era pregătit, iar lunile petrecute după gratii i-au adus momente de durere, deși se consideră un bărbat puternic.
La 4 martie 2014, Gheorghe Popescu a fost condamnat definitiv la trei ani, o lună şi zece zile de închisoare cu executare, în dosarul transferurilor de jucători. A fost eliberat condiţionat la 4 noiembrie 2015, după ce a executat un an şi opt luni din pedeapsă. A beneficiat de 120 de zile din reducerea pedepsei şi pentru că a scris patru cărţi în penitenciar. De altfel, când a ieșit, și-a descoperit o pasiune ascunsă: aceea de a fi jurnalist.
Gică Popescu a povestit, sâmbătă seara, în emisiunea „La cină” de la Digi24, care au fost cele mai grele momente trăite după gratii.
„Am izbucnit toți patru în plâns”
Gică Popescu: Nu a fost o perioadă prea bună, de fapt a fost cea mai dificilă perioadă a mea. Eu n-am fost pregătit de acea decizie, pentru că atunci când știi că lucrurile s-au desfășurat de o anumită manieră, ești oarecum liniștit.
Cel mai greu moment a fost la aflarea veștii. A doua zi erau alegeri la Federația Română de Fotbal și împreună cu echipa mea pregăteam speech-ul de a doua zi, nimeni nu se gândea la așa ceva. A venit undeva în jurul prânzului decizia.
Am plecat acasă, a venit toată familia, era la mine acasă ca la înmormântare. Cumnata mea, Mari, s-a dus să ia copiii de la școală și când au intrat în casă, normal, copiii simt, era toată lumea plânsă, toată lumea tristă și i-am luat pe copii, împreună cu soția mea, și i-am dus în cameră. Ne-am așezat pe pat și am început să le spun: Voi știți că astăzi tati aștepta o decizie a instanței... Și în acel moment, fata mea a spus: Mergi la închisoare? Și atunci am izbucnit toți patru în plâns. A fost, cred, cel mai dur moment pe care l-am trăit eu vreodată, momentul când le-am spus copiilor mei această decizie.
Și un alt moment greu a fost când am sunat la părinții mei. Am sunat acasă, tata era un tip de o personalitate incredibilă și când a răspuns la telefon, nu a putut să vorbească cu mine și cu un nod în gât a zis: Ia-o pe maica-ta. Un tip dur, așa, tata și un tip incredibil, dar n-a putut să ducă momentul ăsta și la două luni după aceea s-a stins din mândrie, n-a putut să suporte umilința asta.
„Care tată? Mintea mea nu asimila această informație”
Vestea decesului tatei a primit-o când era după gratii. Soția i-a dat vestea, așa cum tot ea îi dăduse și vestea cu decizia instanței.
Gică Popescu: Noi aveam un „ritual”. O sunam în fiecare dimineață la ora 7:00, când se dădea drumul la telefoane, și ea era în față, aștepta și venea la mine în fiecare dimineață. Șapte luni de zile a venit și dimineața, și seara, fără să lipsească o zi. Fiind avocat, putea să vină în fiecare zi, acesta era marele avantaj. Și venea în fiecare dimineață, zâmbind... Ce era în sufletul ei îmi pot imagina... Și atunci, când a intrat... Eu o vedeam de undeva de după două uși, care aveau sticlă. Și îi făceam cu mâna. N-a reacționat. A trecut de prima ușă. I-am făcut din nou cu mâna. Stană de piatră. Domnule, ce se-ntâmplă? Am trecut de ușă și când am intrat, am fixat-o cu privirea și mergeam către ea... stană de piatră! Îmbrăcată în negru. Am intrat în cabina respectivă și din picioare, zic: Ce s-a întâmplat? Mi-a zis doar așa: A murit tata. Cu trei zile înainte, socrul meu, tatăl soției mele, căzuse din picioare, i se făcuse rău la noi acasă și căzuse din picioare. Știam de la ea. Și-am zis: aoleu, socrul meu! Și zic: Care tată?
Tata de la Calafat!
Și atunci, cum trăiești așa, un vis, zici că visezi și aștepți să te trezești, am stat 10 secunde, n-am realizat, mintea nu-mi asimila această informație. Cu tata vorbisem cu două zile înainte și era perfect, vorbeam cum o să mergem noi la pescuit și din Deltă, o să ne reluăm partidele noastre de pescuit... și deci, nu puteam să asimilez și m-am prăbușit în 10 secunde. Ea era în partea cealaltă a geamului, nu puteam, era cu mâna pe geam... - iarăși, un moment tensionat, un moment foarte tensionat, am început să plâng, vă dați seama, îmi pierdusem tatăl... vorbești cu un om cu 24 de ore mai înainte și după aceea, dimineața, afli că s-a stins... e... a fost dur, dur moment!
„În primul rând, mi-am cerut iertare. A ajuns acolo din cauza mea”
După aceea au venit zilele următoare, în care nu știam dacă pot să merg la înmormântare. Am avut parte de înțelegerea directorului de la Rahova, care mi-a dat voie 24 de ore. Ar fi putut să-mi dea și trei zile, dar probabil că eram un pericol public foarte mare și dacă mi-ar fi dat drumul trei zile, cine știe ce rău aș fi putut să fac societății românești! M-a lăsat doar 24, dar m-a lăsat dânsul, trei zile trebuia să-mi dea ANP-ul (Administrația Națională a Penitenciarelor - n.r.), de acolo trebuia să vină acceptul și am zis nu, 24 de ore. Dar am fost fericit că am putut să-mi iau rămas bun de la tata și în acele 24 de ore”.
Gică Popescu spune că ar mai fi avut multe lucruri pe care să i le spună tatălui său. I le-a spus însă într-un mod mai special, când a ieșit din închisoare.
Gică Popescu: Am mers odată singur la mormântul tatălui meu, când am ieșit, și am avut multe lucruri pe care i le-am spus, dar i le-am spus la mormânt, așa, nu mai aveau valoare, dar... În primul rând, mi-am cerut iertare pentru că tot timpul am considerat că a mers acolo din cauza mea, pentru că dacă n-ar fi fost situația, o condamnare a mea, poate că ar fi trăit și acum. Este o povară grea, dar atunci, nu știu, mi-am luat așa, de pe suflet. Tot timpul aveam chestia asta pe suflet și am simțit că mă eliberez.
„Sunt lucruri pe care nu ai cum să le uiți niciodată”
Copiii îl vizitau în închisoare de două ori pe lună. Copiii nu-și ascund niciodată trăirile. Au suferit mult.
Gică Popescu: Eu totdeauna am fost un bărbat puternic, un tip puternic, dar lucrul care te măcina și era de neacceptat era faptul că ei sufereau atât de mult. Și-i vedeai că suferă. Suferința se vedea la fiecare întâlnire pe care o aveai sau la telefon. Știi cum sunt într-o perioadă normală și după aceea le simți tonul, care e diferit. A fost cel mai greu moment să știi că suferă foarte mult.
Gică Popescu evită să folosească cuvântul „închisoare”. Când vorbește cu prietenii, aceștia recurg, glumind, la expresia „când ai fost la studii”.
Gică Popescu: Dacă n-ar fi uitarea, am înnebuni cu toții, dar sunt și lucruri pe care nu ai cum să le uiți niciodată. Sunt momente pe care nu le uiți și sunt locuri pe care închid ochii și am impresia că s-au întâmplat ieri. În momentul în care stai într-o încăpere lată de 1,30 metri cu înălțime de 3,5 metri nu e prea plăcut. Eram doi. Poți să fii și unul singur. Un metru 30 e un metru 30. Nu e simplu. Dar astea au fost condițiile. Bărbații adevărați fac față și unor astfel de situații.
Editor: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
