Anul 1990. Ca sute de alţi oameni, Wilhelm Lauer intra pe poarta Uzinei de Construcţii Metalice de la Caransebeş. Diferenţa e că, pentru el, era prima oară. Era student la Politehnică şi se pregătea să devină subinginer. Devenise deja tradiţie în neam. La uzina ridicată la începutul anilor 70 se făceau piese de mașini, turbine și microturbine pentru hidrocentralele din ţară. Era un alt colţ de realitate forţată de nebunia industrializării comuniste.
Peste cinci mii de oameni au muncit aici în perioada comunistă. Practic, nu e locuitor al orașului Caransebeș care să nu-și fi câștigat banii aici sau care să nu fi cunoscut pe cineva care a muncit în acest loc. Astăzi însă, de tot s-a ales doar praful.
La uzină, Wilhelm a cunoscut-o pe Dana. Erau colegi şi la institut, şi la fabrică. El lăcătuş, ea sudor.
Curând după Revoluţie, cu Uzina din Caransebeş s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu mai toată industria comunistă. Pasul 1: privatizarea. Procesul a fost complicat, iar capătul lui, din 5.000 de angajaţi au mai rămas 200.
Aşa se face că, la începutul anilor 2000, niciunul din soţii Lauer nu mai lucra în rămăşiţele Uzinei de Construcţii Metalice. Oricum, industria se prăbuşise total în Caransebeş. Le era clar că trebuie să o ia de la zero. Să găsească altă cale. După nopţi nedormite şi planuri poticnite, a venit şi soluţia. Fusese sub ochii lor în tot acest timp: pasiunea Danei pentru prăjituri.
În 2006, cei doi au deschis laboratorul de prăjituri şi şi-au împărţit sarcinile - el se ocupă de blaturi şi creme, ea e maestra decoraţiunilor.
Au alături trei oameni, printre care şi o fostă colegă de la uzină. Toţi au în comun un lucru: până să lucreze aici, despre prăjituri nu ştiau decât ...să le mănânce.
De 10 ani, foştii subingineri de la uzină sunt antreprenori de succes. Au săptămânal sute de clienţi îndrăgostiţi de mousse-ul de ciocolată cu fructe confiate ori de prăjitura cu nucă de cocos. Ba chiar au comenzi şi din străinătate, în special din Germania şi Austria.
Când Robert Haynes, unul dintre cei mai cunoscuți decoratori de torturi din Londra, le-a lăudat bunătăţile, şi ultima fărâmă de îndoială s-a rispit.
Ei sunt Wilhelm şi Dana Lauer. Doi oameni al căror univers s-a schimbat brutal, la fel cum s-a întâmplat pentru milioane de alţi români. Dar pe ei, vremurile noi nu i-au copleşit. Au ţinut pasul cu ele şi au privit necunoscutul ca pe o şansă uriaşă. Şi n-au lăsat-o să le scape.