POVEŞTILE CREDINŢEI. Noemi Revnic: Cred în mine şi, bineînţeles, în oameni

Pentru Noemi Revnic, sărbătorile ţin toată luna decembrie. Întâi vine Hanuka, Sărbătoarea Luminii la evrei, apoi Crăciunul.

„Eu sunt evreică după mamă, tatăl meu a fost creştin. Şi m-au crescut, practic, în spiritul ambelor religii, dar fără să fim religioşi neapărat, credincioşi.(...) Adică am fost învăţată să cred în ceva, dar nu... Să cred în ce vreau eu, până la urmă! Când eram mică, eram o gurmandă, îmi plăcea să mănânc. Şi la noi în casă se făceau foarte multe bunătăţi. Mamaie, mătuşa tatălui meu, care m-a crescut, făcea cozonaci. Îmi aduc aminte şi acum mirosul de cozonac în Ajun de Crăciun. Şi tata făcea gogoşi, gogoşi se fac de Hanuka”, povesteşte Noemi Revnic.

La 40 de ani, pentru Noemi Revnic credinţa nu înseamnă neapărat mersul la sinagogă sau la biserică.

„În primul rând cred în mine, pentru că aşa m-au învăţat părinţii mei, că dacă am încredere în mine pot să le fac pe toate. Şi, bineînţeles, cred în oameni. Dar de fiecare dată am o doză de rezervă”, mărturiseşte ea.

În 1989, Noemi a emigrat în Israel. A întâlnit o societate unde religia părea a fi totul. A fost înrolată în armată, care este obligatorie şi pentru femei.

„Cred că singurul loc în care am simţit ceva puternic, a fost tot când eram în armată. Când am terminat cursul, instructoarea noastră, care era foarte open-minded - venise din Canada, special ca să facă armata în Israel - ne-a dus la o mănăstire franciscană de lângă Ierusalim.(...) Ţin minte şi acum - asta n-o să uit niciodată - că ne-au aşteptat, eram înfrigurate - că la Ierusalim ninge iarna -, eram înfrigurate şi ne-au aşteptat cu un brad imens de Crăciun în sufragerie. Şi era agăţată turtă dulce. Şi majoritatea fetelor care erau în plutonul meu nu mai văzuseră un brad de Crăciun - normal, evreii nu sărbătoresc Crăciunul, eu eram obişnuită de acasă. Şi ne-au zis fiecăreia dintre noi să ne alegem un glob din turtă dulce. A fost foarte frumos! (...) Am simţit ceva aşa spiritual, era foarte impresionant”, îşi aminteşte Noemi Revnic.

Noemi este o fire optimistă. De la părinţi a moştenit această atitudine, deşi familia sa a cunoscut iadul pe pământ.

„La mine în familie, niciodată n-am auzit pe cineva, pe mama, pe tata, bunicii, spunând că oamenii sunt rai. Deşi pot să spun că bunicii mei materni au fost în lagăr, în Transnistria, patru ani de zile, în Al Doilea Război Mondial. Practic, au pierdut tot, s-au întors doar cu hainele de pe ei. Şi, practic, ei sunt un exemplu pentru mine. Au putut să o ia de la zero şi s-au iubit foarte mult. Şi cred că au reuşit asta şi crezând în oameni. Că altfel...”, spune Noemi.

De la familia ei care a suferit mult, Noemi a învăţat să nu urască. Şi să creadă în bine şi mai ales să-l înfăptuiască.

CiteșteAICIși alte povești ale credinței!