PARASCHIVENIA SĂPTĂMÂNII. Prinţ şi pupător

Joi, la ştirile de seară ale „Observatorului” de la Antena 1, Andreea Berecleanu dă testul stăpânirii de sine. Şi îl trece fără probleme. Ştirea pe care trebuie s-o citească de pe prompter ar putea să prăjească siguranţele multor crainici, iar pe unii i-ar face să râdă în gura mare. Spre lauda ei, Andreea Berecleanu rămâne serioasă până la sfârşit. Şi bine face. Ştirea propriu-zisă e comică până la apoplexie. Substratul ei, în schimb, dovedeşte o dată în plus ravagiile corectitudinii politice şi uşurinţa cu care poţi face rău în numele binelui.

Şi acum, faptele. Actriţa americană Kristen Bell profită de dreptul de-a se face de râs în public şi se întreabă, într-un interviu dat pentru revista Parents, dacă nu cumva desenul animat „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” conţine lucruri discutabile, de natură să afecteze sensibilitatea privitorilor foarte tineri. Obiecţia lui Kristen Bell vizează scena din film în care prinţul o sărută pe Albă ca Zăpada în timp ce aceasta doarme. Din punctul de vedere al actriţei, scenaristul şi regizorul filmului ar friza imoralitatea. De ce? Fiindcă produc un moment în care prinţul profită de abandonul morfeic al Albei ca Zăpada şi o sărută fără consimţământul ei. Dacă era un om serios şi responsabil, prinţul trebuia să facă, în viziunea lui Kristen Bell, unul dintre următoarele două lucruri: fie s-o trezească pe adormită, pentru ca sărutul să fie primit în deplinătatea facultăţilor, fie să depună o cerere scrisă, timbrată şi în trei exemplare, pe adresa familiei, pentru a le cere rudelor ce-i lipseşte ei: consimţământul. „Nu vi se pare ciudat că prinţul o sărută pe Albă ca Zăpada fără ca ea să-i dea voie? Nu de alta, dar nu poţi săruta pe cineva care doarme.” („Mă rog”, îngână unul dintre pitici, „mai depinde şi de sărut. Tu, Kristen Bell, nu-ţi săruţi niciodată copiii în somn? Poftim? Ba da? Chiar dacă nu-ţi dau voie? Vai, vai, ce urât din partea ta.”)

Pe aripile fenomenului „Me too”, Kristen Bell vrea ca fiicele ei, Lincoln şi Delta, să pună sub semnul întrebării moralitatea filmului de desene animate. Şi, implicit, a basmului. Mai ales că, după cum se ştie, Fraţii Grimm nu sunt la prima blestemăţie incorectă politic. Partea delicată e că Lincoln şi Delta au cinci, respectiv patru, ani şi nu par cuplate la exigenţa morală a mamei. Dac-ar fi cu câţiva ani mai mari, i-ar putea spune de la obraz că a luat-o razna şi le face de râs. Aşa însă, asistă neştiutoare şi neputincioase la deriva celei care le-a dat viaţă. E limpede însă că problema lui Kristen Bell nu e confuzia de planuri. Dacă actriţa n-ar (mai) distinge între realitate şi ficţiune, discuţia s-ar duce strict în termeni medicali. Cu atât mai mult cu cât există şi în peisajul public românesc oameni care nu-l pot deosebi pe Mihai Viteazul de Amza Pellea. Problema e mult mai complicată şi pute de-ţi mută nasul din loc. Kristen Bell atacă aici, sub umbrela corectitudinii politice, un macism şi un tip de impetuozitate masculină pe care doar ea îl vede. Rectific. Pe care doar ea şi Keira Knightley îl văd. Knightley declară, în emisiunea lui Ellen DeGeneres, că nu-i dă voie fetei sale să se uite la „Cenuşăreasa”, spre a n-o lăsa să crească în cultul dependenţei de un bărbat înstărit. E bine totuşi că-i dă voie să se uite la seria „Piraţilor din Pacific”, din care poate afla doar lucruri instructive şi în care femeile sunt mângâiate cu tulpini de margarete şi adorate fără întrerupere.

„Consimţământul este factorul cel mai important al raporturilor romantice şi sexuale dintre două persoane”, glăsuieşte mai departe Kristen Bell, cu o exprimare decupată parcă din sfaturile de viaţă ale Alexandrinei Găinuşe pentru urmaşele ei cu sau fără coc. Dacă un om cu discernământ poate schimonosi într-un asemenea hal un film de desene animate, nu prea mai ai ce să faci. Dacă un actor refuză să priceapă ideea de ficţiune şi de basm, lucrurile sunt triste, iar previziunile sumbre. E de întrebat totuşi de ce s-a oprit Kristen Bell la scena cu sărutul şi n-a deconstruit şi alte bucăţi ale basmului sau ale filmului. Nu de alta, dar, din câte ştie lumea, e vorba acolo, printre altele, de vrăjitorie şi de tentativă de omor prin otrăvire. Dacă tot e să fim bătuţi în cap, n-ar trebui să începem de la ele?

Spre lauda lor, părinţii care văd interviul au reacţii sănătoase. „N-am auzit în viaţa mea gogomănie mai mare”, spune unul. „Pentru Dumnezeu, ce rost are să filtrezi o poveste atât de frumoasă prin corectitudinea politică?” adaugă altul. Părinţii ştiu ce ştiu. Mai precis, că fetele şi băieţii lor vor creşte, vor ajunge la facultate şi vor putea să constate pe pielea lor că există zeci de xeroxuri umane ale lui Kristen Bell în învăţământul superior din America. Au trecut doar şapte ani de când Alan Gribben, profesor la Auburn University din Montgomery, a propus unui editor american o ediţie nouă, pretins igienizată, din „Huckleberry Finn” de Mark Twain, în care peiorativele rasiale de tip „nigger” să fie înlocuite cu variante castrate cultural. Pasul următor ar fi, desigur, plasarea strategică a unor frunze în dreptul părţilor ruşinoase ale nudurilor din tablouri.

E de sperat că lui Kristen Bell nu-i va da prin cap vreodată să predea literatură americană. Dar dacă tot vorbim de literatură, să spunem că în America actorilor spălaţi pe creier de la Hollywood trăieşte şi un cetăţean pe nume James Finn Garner. Omul a scris un volum cu titlul „Poveşti corecte politic de adormit copiii”. A se citi neapărat, Kristen Bell. Vei afla că Albă ca Zăpada provine dintr-o familie monoparentală, că piticii au dizabilităţi de statură, că Scufiţa Roşie pregăteşte întâlnirile cu lupul din pădure prin şedinţe de evaluare a necesităţilor şi că bunicuţa e dezavantajată optic. Te vei simţi atunci în lumea ta.