Irina Cooş și Nina Moica, arestate în 1959 și eliberate după cinci ani, au fost urmărite de Securitate până în decembrie 89
În 1948, la un an de la venirea la putere, comuniștii au înființat Departamentul Securității Statului. Timp de mai bine de zece ani, misiunea „poliției secrete” a fost să aresteze pe oricine se opunea regimului totalitar. Irina Cooş și Nina Moica aveau numai 16 ani când au fost acuzate de uneltire împotriva ordinii sociale și întemnițate.
„15 iunie 1959 - era ultima zi de școală și era balul de sfârșit de an al școlii”, își amintește Nina Moica, fost deţinut politic.
„Un domn, bine îmbrăcat, a venit, m-a invitat la dans. Când m-a invitat la dans mi-a arătat pe reverul hainei, pe verso, că e securist. Și ne-a poftit fără nici un gest, prin pași de dans, să ne îndreptăm spre ușă. Am ieșit pe ușa. Atunci imediat mi s-au pus cătușele pe mână și am fost urcată într-o mașină. Un Aro, cum era pe atunci, și dusă la Securitate”, povestește Irina Cooş, fost deţinut politic.
Cele două prietene făceau parte din organizația Uniunea Tineretului Liber din România. În naivitatea lor credeau că tinerii pot scăpa țara de comuniști. Când niște colegi au furat arme din magazia unui ocol silvic din Reghin, Securitatea i-a dat pe toți în urmărire. Adolescentele au fost condamnate la 20 de ani de închisoare.
„Anchetatorii ne-au pus în cârcă ce voiau ei, ca să iasă dosarul cât mai mare, și mai voluminos, și mai grav. Ei au scris tot felul de normități. Că am vrut să aruncăm poduri în aer, să incendiem fabrici, lucruri de genul acesta”, spune Nina Moica.
Umilință și teroare. Aceasta a fost „rețeta” torționarilor. Nu le-a păsat că cei din fața lor erau doar niște copii. Irina Cooş își amintește de cele 15 zile de izolare în beciurile Securității din Miercurea Ciuc.
Irina Cooș
„Se făcea foc dimineața și seara, exact două bucăți de lemne. Se punea într-o sobă de tuci mare. Nici măcar nu se încălzea soba. Mi-au degerat amândouă picioarele. Când m-am dus în cameră, acolo am văzut într-adevăr omenia și frăția celor care suntem închiși. Acolo eram unul pentru toți și toți pentru unul. Am primit fiecare o frunzuliță de varză murată. Din toate cele 42 de persoane care eram în cameră, nici una nu a mâncat-o, mi-au învelit picioarele în frunzele de varză, ca să-mi vindece degerăturile”, își amintește Irina Cooș.
În 1963, după 16 ani de teroare, comuniștii au vrut să dea impresia unei întoarceri la normalitate. Așa a început „marea eliberare a deținuților politici”. Aceasta a fost stabilită prin decretele 767 din anul 1963 și 176 și 411 din anul 1964. Potrivit statisticilor oficiale, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securității statului era de 17.613. În anul 1963, numărul lor s-a redus la 9.333 pentru ca în anul 1964 majoritatea celor rămași în închisoare să fie puși în libertate. Nina Moica și Irina Cooş au fost eliberate în ziua de 24 iunie 1964. A fost prima dată când s-au revăzut, după cinci ani de zile.
În realitate, nimic nu s-a schimbat. După eliberare, unii dintre foștii deținuți au fost invitați să colaboreze cu Securitatea. În schimbul acestui lucru, li s-a promis o viață liniștită, fără griji. Irina Cooș a fost chemată în biroul poliției secrete a doua zi după ce a ieșit din închisoare.
„Comandantul Securității era fostul meu anchetator! Bună ziua! Vezi că ai scăpat? Zic, da! Dar felicitări, din locotenent major ați ajuns maior. Zice: Sunt sigur că ai învățat acuma de ești așa și ne vei ajuta! Zic: Eu? Pe dumneavostră? Eu de unde am ieșit nici moartp nu trimit pe altul. Au încercat și după aceea și după aceea am spus clar. Așa ceva niciodată nu aș accepta, este cel mai, pentru mine cel mai josnic lucru”, povestește Irina Cooș.
Foștii deținuți politici, care au refuzat colaborarea cu Securitatea, au îndurat nedreptăți până la căderea regimului comunist, în 1989: și-au găsit cu greu un loc de muncă, prietenii de altadată au început să se ferească de ei, au continuat să fie urmăriți de poliția secretă, la fel și familiile lor.
Nina Moica
„Anii imediat după eliberare nu au fost ușori. Nu voiau deloc să ne dea o locuință încăpătoare, m-am dus să văd dacă îmi pot continua studiile - nu mi-au acceptat decât la fără frecvență să fac liceul, să îl termin. Și a trebuit să-mi caut să muncesc, pentru cp eram trei pe un salariu de nimic al maică-mii. Nu aveam nici ce să îmbrac. Mi-au dat un serviciu la o brutărie din Reghin, unde nu eram încadrată definitiv și curățam cartofii pentru pâine”, povestește Nina Moica, fost deţinut politic.
„În noiembrie 89, era în anul I băiatul. A fost chemat la o întâlnire la Securitate și i-a cerut să fie colaboratorul lor, pentru că avea foarte mulți colegi arabi. Să fie informator. Copilul m-a sunat imediat, mamă, vino până la Cluj. Am mers până la Cluj imediat. Zic: Ce este? Zice: Uite asta și asta! Ce să fac? Zic: Dragule, ce te-am învățat? Zice: Cred că renunț la facultate. În 17 decembrie, băiatul a fost însoțit până la gară și pus la tren să vină acasă. Să nu cumva să stea între studenți în Cluj. A venit aici acasă. Ne-a prins Revoluția pe amândoi”, își amintește Irina Cooș, fost deţinut politic.
În democratie, Nina Moica și Irina Cooş și-au văzut, pentru prima dată, dosarele de urmărire de la Securitate.
„Am crezut că nu mai știe nimeni de mine, că m-au uitat, la Securitate mă refer, și am aflat de la CNSAS că am fost urmărită până în 11 decembrie 1989”, spune Nina Moica.
Fără mandat de arestare, cu violență și sub amenințarea armelor. Așa au fost închiși oamenii în anii 1950. „Marea eliberare a deținuților politici” a vrut să arate românilor că, în ciuda aparențelor, comuniștii știu ce este omenia și că, odată ieșit din închisoare, viața reintră pe făgaș normal. Însă nimic din toate astea nu s-a întâmplat! Oamenii au continuat să trăiască în teroare și sub amenințare până la căderea regimului, în 1989.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
