GENERAŢIA REVOLUŢIEI. Ceauşescu a fugit pe 22 decembrie, dar sute de români au căzut în continuare victime diversiunii teroriste
Cu gândul la victimele căzute la baricada de la Inter, în dimineaţa zilei de 22 decembrie bucureştenii ies în stradă cu zecile de mii. În jurul prânzului, piaţa din faţa Comitetului Central se umple de manifestanţi. Sub presiunea lor, soţii Ceauşescu fug cu elicopterul. Întreaga ţară este cuprinsă de un val de entuziasm. În mod paradoxal, însă, începe din nou să se tragă. Sute de români cad victime ale diversiunii teroriste. Revoluţia este transmisă în direct. Oamenii sunt chemaţi în stradă să apere instituţiile statului şi primesc arme. După 24 de ani, dosarul Revoluţiei este acoperit de praf, iar adevărul despre evenimentele de atunci rămâne cunoscut numai de cine trebuie.
În ziua de 22 decembrie, bucureştenii se întorc în stradă, furioşi şi tot mai hotărâţi. Morţii din noaptea de 21, de la Intercontinental, nu puteau fi trecuţi cu vederea. Oamenii află de la supravietuiţori ce s-a întâmplat la baricadă. Vestea despre măcelul din centru se răspândeşte în tot oraşul. Zeci de mii de muncitori din toate cartierele se încolonează şi se îndreaptă spre Comitetul Central. Regimul lui Nicolae Ceauşescu îşi trăia ultimele ore.
A plecat să apere televiziunea şi nu s-a mai întors acasă
Ştefan Cupicuc şi-a pierdut tatăl în acea zi de spaimă şi confuzie. A plecat să apere televiziunea şi nu s-a mai întors niciodată acasă. A fost împuşcat şi nici în ziua de astăzi Ştefan nu a aflat cine a tras.
„Dacă mă vei întreba vreodată dacă mă doare ceva, asta mă doare, pentru că sunt 24 de ani de când eu nu ştiu şi nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ce a murit omul asta", spune Ştefan Cupiuc.
Atunci Ştefan avea 12 ani. Acum este un bărbat în toată firea şi se bucură de libertatea pentru care tatăl său şi-a dat viaţa. Nimeni şi nimic nu au putut compensa însă suferinţa pe care o poartă în suflet de 24 de ani. Ştie că ar fi crescut altfel dacă ar fi avut tată.
"Drama mea şi coşmarul şi faptul că ani de zile nu am fost bun de nimic, eram un copil sechelat, sunt şi acum, dar cu vârsta înveţi să ascunzi sentimentele astea, le îngropi şi nu le mai auzi. Eu de la 12 sunt singur, maică-mea nu a putut niciodată sa-mi zică, să-mi facă, să mă educe, ce să mai facă ea, era terminată săraca!", spune tânărul.
Libertate scump plătită
În jurul prânzului, piaţa din faţa Comitetului Central se umple de oameni. Nicolae Ceauşescu dă ordine clare pentru ca manifestanţii să fie împrăştiaţi prin orice mijloace, inclusiv să se tragă. Este însă părăsit de toţi cei care l-au slujit orbeste: Armata, Securitatea şi Miliţia refuză sa-i execute ordinele. Sub presiunea mulţimii, la ora 12.06, Elena şi Nicolae Ceauşescu fug cu elicopterul. Regimul comunist se prăbuşeşte.
Ana Pavel avea atunci 15 ani. A văzut la televizor ce se întâmplă şi a plecat în stradă. S-a bucurat că a putut să strige „Libertat”" şi „Jos Ceauşescu" fără teamă. Pe seară însă începe haosul.
„Nu ştiu, mă uitam şi la ceilalţi, cu toate că vedeau că oamenii în jurul lor cad, sunt răniţi şi efectiv le curge sânge nimeni nu încerca să fugă şi să se golească piaţa, din contră, veneau din toate părţile şi piaţa era plină fără să se teamă cineva de gloanţe", povesteşte Ana.
Gândul că mai are un pas până la libertatea mult dorită i-a anulat instinctul de conservare. A stat în bătaia gloanţelor până când inevitabilul s-a produs.
„Am simţit o lovitură foarte tare, ca şi când te-ar fi lovit cineva cu un bolovan. Am simţit o ameţeală, o durere imensă în ochiul stâng şi cum curge ceva. Nu ştiam ce anume. M-am retras cu prietena mea, cineva de lângă mine a strigat „a fost împuşcată", eu nu pricepeam dacă eu sau era vorba de altcineva", îşi aminteşte tânăra.
Din acel moment viaţa i s-a schimbat radical. A suferit nu mai putin de 17 operaţii şi cu toate acestea până la urma a pierdut ochiul. O mutilare şi o traumă cu care trăieşte şi astăzi. Tocmai de aceea nu mai păstrează acasă nicio fotografie din acea perioadă. Crede că România nu a devenit ţara pentru care a ieşit în stradă în urmă cu 24 de ani.
„Nu sunt o eroină să spun că jertfa mea a fost în zadar, dar consider că am pierdut prea mult, am suferit enorm, nu că aş vi vrut să mi se aprecieze acest lucru, să mi se ridice vreo statuie, nu, departe de mine lucrul ăsta, dar mi-e foarte greu să mă descurc acum cu traumele pe care le am, cu suferinţa pe care o am şi nu sunt ajutată de statul român, aşa că nu aş mai ieşi încă o dată, indiferent ce s-ar întâmpla", spune astăzi Ana Pavel.
Securiştii au fraternizat cu poporul
Revoluţionarii intră în sediul Comitetului Central. Vidul de putere este acoperit de către armată. În acelaşi timp, Revoluţia se transmite în direct. Încă din seara zilei de 22 decembrie se pune la cale o diversiune: cea teroristă. Timp de câteva zile, sute de oameni cad victime unui război generalizat. Securiştii renunţă la uniforme, îşi pun brasarde tricolore şi pactizează cu poporul.
Victor Cionga lucra în acea vreme la Institutul de Fizica Atomică de la Măgurele. Susţine că se ducea spre casă şi din întâmplare a trecut pe lângă sediul USLA, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, când un colonel l-a apucat de braț şi i-a cerut să le vorbească militarilor doar pentru ca era din... popor.
În numele poporului, Victor Cionga cerea ajutor de la USLA ca să ne scape de terorişti. „Se tot vorbea, nu avem niciun fel de motiv să cred altceva, mi-am dat seama mai târziu că fusesem toţi victima unui montaj foarte interesant", crede Victor Cionga.
Membrii USLA îşi iau armele şi ies pe stradă ca să lupte cu un inamic imaginar. România se afla în pragul unui război civil.
„Din cate am înţeles eu, şi asta este înţelegerea mea şi azi, aceste arme au fost distribuite ca să răspundă celor care trăgeau în USLA şi probabil că au luat poziţie în jurul unităţii şi au încercat să vadă de unde se trage. Nu, aici suntem în domeniul ipotezelor, nu pot să va dau un răspuns", spune bărbatul.
Toţi presupuşii terorişti capturaţi de popor au fost predaţi armatei. Ulterior au dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Niciunul nu a ajuns în faţa unui judecător.
România a fost singura ţară din Europa de Est care a trecut la democraţie printr-o revoluţie sângeroasă.
Bilanţul a fost dur: peste 1.200 de români au murit. Nici după 24 de ani rănile nu s-au închis, copiii si orfanii Revoluţiei nu au aflat adevărul. În anul 2008, procurorul militar Dan Voinea a finalizat dosarul Revoluţiei urmând ca cei vinovaţi să fie trimişi în judecată. Dosarul însă i-a fost luat şi trimis la Parchetul General, unde se umple de praf şi în acest moment.
Tu ce ai făcut la Revoluție?
Îți aduci aminte unde erai în decembrie '89? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
