Generaţia Revoluţiei 1989: „Pentru ţara pe care o iubesc mi-am pierdut piciorul”
Evenimentele din decembrie 1989 au început la Timişoara cu o manifestaţie care, foarte repede, s-a transformat într-o revoltă anti-ceauşistă şi anti-comunistă. Digi24 spune povestea unuia dintre sutele de timişoreni care au fost împuşcaţi în urmă cu 24 de ani. A rămas infirm după ce a strigat cuvinte ca Libertate şi Jos Ceauşescu, dar s-a ales cu un vis împlinit: visul generaţiei Revoluţiei.
În decembrie 1989, la Spitalul de Ortopedie din Timişoara, majoritatea răniţilor erau copii şi tineri. Fuseseră împuşcaţi în picioare sau în tălpi, în timp ce stăteau în genunchi.
„Mă numesc Gavra Dănuţ, am 24 de ani şi pentru ţara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul.”
În decembrie 1989, Dănuţ Gavra avea 24 de ani şi era acar la CFR - schimba mersul trenurilor. A vrut să schimbe însă şi mersul ţării... şi a reuşit.
Au trecut 24 de ani de la acel sfârşit de decembrie. Tânărul de atunci este acum tată şi spune că mai are încă un picior. „Dacă e nevoie, îl pun la bătaie şi pe ăsta”, spune bărbatul cu umor. „Nu, nu mi-a părut rău. Că dacă îmi părea rău stăteam şi eu acasă şi îmi vedeam de treburi”, adaugă Dănuţ Gavra.
„Trebuia să facă cineva şi asta şi eu îi numesc pe cei care au avut curajul ăsta: nebuni frumoşi. Numai nişte oameni nebuni au putut să facă lucrurile aşa, să iasă şi să strige: Jos comunismul, Jos Ceauşescu”, consideră el.
În dimineaţa zilei de vineri, 15 decembrie 1989, câţiva credincioşi s-au strâns în faţa Bisericii Reformate din Timişoara. Pastorul Laszlo Tokes le spusese că va fi evacuat din oraş, iar ei voiau să împiedice acest lucru. Dănuţ Gavra lucrase în schimbul de noapte şi se întorcea acasă cu autobuzul. Atunci a aflat şi el despre ce se întâmplă în oraş. S-a dus mai întâi acasă, a schimbat hainele de ceferist şi a venit la biserică, unde lumea continua să se adune.
„Un tânăr dintre tinerii reformaţi a venit şi-a spus: aici nu e manifestaţie anticomunistă, aici e o manifestaţie religioasă pentru domnul Tokes. Am spus: până acum a fost manifestaţie religioasă, acum este o manifestaţie anticomunistă”, îşi continuă Dănuţ Gavra povestea.
În acea zi de 15 decembrie 1989 s-a aprins scânteia Revoluţiei. Timişorenii au ieşit în stradă pentru pâine, căldura, apă caldă şi, mai ales, pentru libertate.
„Vrem alegeri libere, libertate, libertate te iubim / ori învingem, ori murim. Asta a fost, libertatea, nu mâncarea. Noi n-am avut nevoie de mâncare, de papa. Noi aveam nevoie de altceva, omul nu trăieşte numai cu pâine”, spune el.
Astăzi, Dănuţ Gavra îşi iubeşte la fel de mult ţara. Lipsa piciorului îi aminteşte mereu pentru ce a fost gata să moară: „Şi azi, când mă gândesc, cred că am văzut un film sau am visat urât. Doar când pun mâna pe picior îmi dau seama că a fost adevărat totuşi.”
Visul urât a fost trăit de timişoreni, în acele zile în care erau singuri împotriva unui întreg sistem. În dimineaţa zilei de 16 decembrie, Nicolae Ceauşescu ordonă telefonic restabilirea de urgenţă a ordinii în oraşul revoltat. Timişorenii îl sfidează însă: ies pe străzi şi mai mulţi, şi mai furioşi decât cu o zi înainte. Sunt oprite tramvaie, se blochează străzi. Miliţia şi Securitatea intră în panică, lovesc cu bestialitate şi trag cu tunuri cu apă. 650 de oameni sunt arestaţi, dintre care mai bine de 130 sunt copii. În ziua de 17 decembrie, Dănuţ Gavra s-a dus şi el la catedrală. Dar nu ca să se roage, ci ca să strige „Jos Ceauşescu”.
„Mama ştia că merg la biserică, iar eu m-am echipat pentru revoluţie. Am luat trei perechi de pantaloni, trei perechi de ciorapi, bocanci, mănuşi, trei sfetere, pulovere, geacă, o căciulă pe urechi.”
Nicolae Ceauşescu trebuia să plece a doua zi în Iran şi nu voia să lase lucrurile neterminate. A trimis la Timişoara câţiva generali de la Bucureşti ca să rezolve situaţia. După sosirea lor, a început măcelul. Treizeci şi şase de oameni au fost împuşcaţi în acea seară la intrarea pe Podul Decebal. Şapte dintre ei nu s-au mai ridicat niciodată de la pământ. Numele lor sunt săpate astăzi în marmură, iar Dănuţ nu poate uita ce au strigat atunci, ultimele lor cuvinte:
„Vrem alegeri libere! Libertate! Libertate, te iubim, / Ori învingem, ori murim!”
Dănuţ îi este recunoscător poporului austriac pentru că i-a salvat viaţa. Pe 3 ianuarie 1990, era primul român care ateriza la Viena într-un avion-ambulanţă. Îşi aminteşte şi azi cele trei săptămâni de coşmar petrecute înaintea acestui moment, la Spitalul de Ortopedie din Timişoara: „Cu benzină eram dezinfectaţi pe picior. Cu benzină, cu vată. Şi prindea cu penseta şi tăia, pe viu, carnea care era infectată.”
Atunci avea 24 de ani şi un curaj nebun. Azi are 48 şi nu s-a schimbat: „Am şi declarat: pentru ţara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul, şi chiar mai este încă unul. Dacă e nevoie, îl pun la bătaie şi pe ăsta. Nu, nu mi-a părut rău, că dacă-mi părea rău rămâneam şi eu acasă şi îmi vedeam de treburi. Trebuia să facă cineva şi asta.”
După 24 de ani, ar vrea ca tinerii să ştie că pentru libertatea lor de astăzi, atât de firească şi de banală, generaţia Revoluţiei şi-a dat viaţa.
Tu ce ai făcut la Revoluţie?
Îți aduci aminte unde erai în decembrie 1989? Unde iți erau părinții și prietenii, ce făceai, la ce te-ai gândit urmărind evenimentele de atunci sau participând la ele? Ajută-ne să recreăm povestea acelor zile, povestea unei generații.
VIDEO Timişoara, flacăra Revoluţiei din 1989. Cum a început totul
Amintiri din Generaţia Revoluţiei, după 24 de ani: „Stăteam la coadă la viaţă. Eram obişnuiţi să stăm la coadă”
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
