Eroare fără onoare

La fel ca senectutea, tinereţea nu e nici merit, nici vină. Există tineri admirabili şi bătrâni nesuferiţi, după cum există juni goi pe dinăuntru şi vârstnici sclipitori. Cine judecă strict în orizontul vârstei se autoinvită să comită nedreptăţi. Mozart compune de la cinci ani, Michelangelo încă sculptează cu şase zile înainte să moară, la optzeci şi nouă de ani. Între vârstele celor doi, Joyce publică Ulise la patruzeci de ani. Sunt dovezi că geniul nu are vârstă şi că împărţirea oamenilor în funcţie de vechimea buletinului e riscantă şi, de multe ori, fără temei.

Lucrurile arată la fel şi în televiziune, unde infuzia de tineri e de dorit. Nu doar din punctul de vedere al nevoii de sânge proaspăt, ci şi pentru satisfacerea criteriului estetic. E bine să avem crainici, reporteri şi moderatori tineri. E bine ca ei să-şi pună la dispoziţie entuziasmul, frumuseţea şi prospeţimea. Şi e bine ca în spatele unei înfăţişări plăcute să existe măcar o valiză (aud că se poartă) burduşită cu informaţii din sfera culturii generale. În plus, nu strică să li se amintească tinerilor prezentatori că, oricât li s-ar părea de straniu, există pe lume şi alte limbi în afara românei şi englezei.

Printre ele, limba franceză. N-a trecut mult de când prezentatoarea unui program matinal de televiziune a făcut cunoscută publicului moartea lui Charles Aznavour. În afară de formula clişeistică şi stângace a „trecerii în nefiinţă”, ştirea a mai conţinut un pocinog: prenumele cântăreţului a fost prezentat à l’anglaise, ca şi cum Aznavour s-ar fi născut la Bournemouth, ar fi copilărit la Sheffield şi ar fi cântat la Birmingham. Sigur, Charles se scrie la fel când e vorba de un englez şi de un francez, dar se pronunţă diferit. Una e Charles Baudelaire, alta e Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor, respectiv prinţul Charles de Wales. Când prezinţi un snop de ştiri sau realizezi o emisiune e obligatoriu să te informezi despre cine e vorba în frază. Sigur, unii tineri ştiu prea puţin despre Charles Aznavour. Pesemne că muzica lui nu e pe gustul lor. Nimic mai firesc. Însă când, crainic de meserie, îi anunţi moartea la televizor, trebuie măcar să-i pronunţi numele cum se cuvine, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de fostul patron al lui Leicester – un examen fonetic pe care foarte puţini l-au trecut cu bine. Nu de alta, dar eşti comunicator public, iar rostul tău e să transmiţi corect informaţia. Altfel spus, „Ch” din „Charles” se pronunţă „ş” în franceză, stimată domnişoară, iar „s”-ul final nu se aude.

Nu e singurul caz în care un nume francez se pronunţă englezeşte la anumite posturi româneşti de televiziune. Cu peste trei ani şi jumătate înainte de moartea lui Charles Aznavour are loc atacul terorist de la sediul revistei de satiră Charlie Hebdo. Opinia publică îşi exprimă solidaritatea şi compasiunea pentru victime prin adoptarea devizei Je suis Charlie, în care numele propriu se pronunţă cu „ş” iniţial şi cu accent pe a doua silabă. Cam peste tot în lume, mai puţin la Bucureşti, unde engleza mai câştigă o luptă prin neprezentare în faţa francezei. Un tânăr şi o tânără de la două programe de ştiri din România anglicizează frenetic şi numele revistei, şi deviza. Nu o dată, de câteva ori. Ai impresia, auzindu-i, că vorbesc despre Charlie Sheen, Charlie Chaplin, Charlie’s Angels sau Checkpoint Charlie.

Însă nu doar franceza e sursă de mister şi derută pentru tinerii prezentatori şi crainici. Latina se află cam în aceeaşi situaţie. Sigur, nu vorbeşte nimeni latineşte la televizor, dacă nu din alt motiv, măcar din cauză că – vorba unui umorist involuntar camuflat cândva în vicepreşedinte al Americii – „e o limbă moartă, la fel ca profesorii care o predau”. Însă atât în comentariile sportive, cât şi în ştirile din buletinele informative apar uneori formule latineşti. Din motive pe care nimeni nu se încumetă să le desluşească, reporterilor sau crainicilor li se pare că sintagmele cu pricina sună prost. Prin urmare, le hibridizează. Produsul astfel obţinut e o struţocămilă, o încrucişare caraghioasă şi inutilă. „In extremis” devine „în extremis”, „in vitro” devine „în vitro”, in corpore” devine „în corpore”. Colac peste pupăză, „persona non grata” se preschimbă în „persoană non grată”. Ingrată (ca să nu zic „non grată”) situaţie!

Latina joacă şi alt tip de feste crainicilor noştri. Nu sunt mai mult de cinci zile de când o prezentatoare cu vino-încoa’ îi spune latinei „dă-te-ncolo”. Cum? Informând suflarea privitorilor aflaţi întâmplător în faţa ecranelor că Universitatea de Vest din Timişoara urmează să-i acorde Simonei Halep titlul de „Doctor Honorius Causa”. Mirarea e cu atât mai profundă cu cât pe burtieră sintagma din latină e scrisă corect: Doctor Honoris Causa. Dornică să împrăştie orice dubiu, prezentatoarea spune şi a doua oară tot „Doctor Honorius Causa”. Iar asta dă frâu liber interpretărilor, dintre care câştigă teren cea care vede în scăparea amintită o declaraţie voalată de simpatie pentru Honorius Prigoană.

Cum spuneam, tinereţea nu e nici merit, nici vină: e un dat biologic. Totul e să-l garniseşti cu o brumă de cultură. În general, dar mai cu seamă dacă prezinţi ştiri la televizor.