Dormitul şi clişeul

Am scris cândva despre clişee că sunt „florile de plastic din vaza limbii române”. Nu mă dezic. Am mai scris că limba năpădită de clişee ca grădina de bălării se numeşte „româna cu fixativ”. Nu abjur.

În general folosite ca pilot-automat al comunicării, clişeele se nasc uneori, paradoxal, din dorinţa emiţătorului de mesaj de-a evita banalitatea, de-a veni cu ceva proaspăt, de-a croi o potecă nouă, alături de cele bătătorite deja. Socoteala omului de la televizor – a celui de la buletinul meteo, să zicem – e simplă: după judecata lui, telespectatorul aude atât de frecvent de „intensificările vântului”, încât de la un punct încolo sintagma i se pare plicticoasă, obositoare, ternă. S-a săturat să audă acelaşi lucru, parcă ar avea chef de altceva.

Prezentatorul buletinului meteo vine atunci în întâmpinarea privitorului şi născoceşte expresia „vântul va sufla mai nervos”, personalizând astfel natura şi conferindu-i măcar bănuiala unui je ne sais quoi stihial. Ei bine, dacă auzi o dată că vântul devine irascibil, mai treacă-meargă. Dacă auzi şi a doua oară, tratezi totul cu o ridicare a sprîncenei. Când însă auzi povestea asta în fiecare zi, pe aproape toate posturile TV, începe să nu mai fie în regulă. Aici, „vântul va sufla mai nervos pe crestele munţilor”. Dincolo, „vântul va sufla mai nervos pe litoral”. Sau în zonele de podiş. Sau în Subcarpaţii de curbură. Sau cine ştie unde. Aproape că te aştepţi ca geniul sinonimiei frazeologice să le dea târcoale celor care prezintă buletinul meteo şi să-i împingă şi spre alte năstruşnicii: „vântul şi-a ieşit din fire pe Valea Ampoiului”, „vântul s-a urzicat în Apuseni”, „vântul a făcut o criză de isterie în lunca Dunării”, „vântul şi-a pierdut cumpătul în Cheile Nerei”, „vântul s-a făcut foc şi pară în Deltă”.

Până atunci, nu-ţi rămâne decât să constaţi că formula înlocuitoare a devenit la fel de banală ca formula înlocuită.

Lucrurile se petrec după acelaşi tipic şi în alte zone televizuale.

Comentariul fotbalistic e, la rândul lui, un furnizor de clişee pe care se poate conta. Când un jucător marchează un gol, lucrurile ar trebui să fie simple şi prezentate ca atare. Atâta doar că preocuparea pentru variaţie îl animă şi pe comentatorul de fotbal la fel de mult ca pe prezentatorul buletinului meteo. Omul simte că „X marchează”, „Y înscrie” sau „Z trimite mingea în poartă” sunt formule care nu au nuanţă, nu au corp, nu au stil, nu au nimic. Prin urmare, comentatorul scoate din jobenul microfonului formula „X îşi trece numele pe lista marcatorilor”. Aşa mai vii de-acasă, îşi spune el mulţumit. Şi, bineînţeles, variaţia există, numai că după ce noua formulă e preluată de absolut toţi comentatorii şi folosită de trei ori pe meci şi de douăzeci de ori pe zi, parcă-parcă ţi se face dor de laconismul lui „X înscrie” sau „Y marchează”. Cu atât mai mult cu cât există comentatori care vorbesc de „lista marcatorilor” în condiţiile în care meciul se încheie cu 1-0, iar un gol nu poate fi înscris de cinci, şapte sau nouă fotbalişti. „X înscrie” era o informaţie utilă. „X îşi trece numele pe lista marcatorilor” e un clişeu. Adică un enunţ agasant şi răsuflat.

În fine, pentru că tot va se trece la ora de iarnă săptămâna viitoare, iată şi aici clişeul aferent. Un clişeu care nu vine oricum, ci purtând în pântec o prostie şi totodată o inexactitate: „La noapte vom dormi cu o oră mai mult”. Cel care a gândit formula a făcut-o tot din cauză că enunţul iniţial, adică „la noapte se vor da ceasurile înapoi”, i s-a părut fad şi mediocru. Urmarea a fost aceeaşi. Cei mai mulţi crainici au preluat găselniţa, au folosit-o până dincolo de saturaţie şi au făcut din ea exact ce nu voiau să facă: un clişeu. Cum spuneam, clişeul are în el o inexactitate flagrantă. Trecerea la ora de iarnă se face în weekend, când oamenii – cei mai mulţi dintre ei – nu au condică şi oră fixă de trezire. Prin urmare, ei nu vor dormi mai mult. Vor dormi la fel de mult sau la fel de puţin ca de obicei, numai că la trezire va fi altă oră.

Şi fiindcă somnul e prietenul multora, doamnele şi domnii care prezintă ştirea ţin să o facă actoriceşte. Adică s-o interpreteze. Iar aici intră în joc o diversitate de registre: euforia un picuţ tembelă, abandonul voluptuos, de tip la grasse matinée, elogiul vitejesc al trândăvelii, complicitatea oblomoviană, emfaza care însoţeşte de obicei anunţarea unui triumf medical. Cei care trebuie să citească ştirea de pe prompter ţin morţiş s-o ridice la nivelul unei isprăvi epopeice, să facă din ea un eveniment comparabil cu prima aselenizare, reunificarea Germaniilor, apariţia Internetului sau descifrarea genomului uman. Te întrebi cum s-ar comporta aceşti oameni dacă ar avea de prezentat ceva cu adevărat epocal.

Pentru comentarii intrați pe postarea facebook