Degetele şi experţii

Florin Iordache s-a săturat de experţi. Şi în general de toţi cei care potopesc România cu sfaturi şi recomandări. A spus-o în gura mare, cu câteva zile în urmă, agasat de întrebările reporterilor: „Ce experţi, domnule? Nu ştiu ce experţi. Vin o grămadă de experţi şi ne dau sfaturi, dar România nu e mai coruptă decât oricare altă ţară sau orice alt sistem juridic din Europa. Eu m-am săturat de experţi şi de aşa-zişi specialişti, care ne dau nouă sfaturi.” Supărarea lui Florin Iordache se leagă de plasarea României pe locul 61 în lume în clasamentul corupţiei, potrivit studiului întreprins de Transparency International pentru anul 2018. Vecinătatea e onorantă, nimic de zis: Cuba, Malaezia, Vanuatu şi Arabia Saudită, plus – consolarea şovinilor – Ungaria. Stăm ceva mai prost decât în urmă cu doi ani, dar nu asta îl alarmează pe Florin Iordache. Şi nici faptul că principala cauză a regresului se leagă de domeniul lui de (aşa-zisă) competenţă. Nu, ceea ce-l supără pe preşedintele Comisiei Juridice a Senatului este marota ceauşistă a „amestecului în treburile interne”. Florin Iordache iese pâş-pâş de sub mantaua lui Nae Caţavencu şi se revoltă odată cu el: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România [...] Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu. N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre.” Deosebirile sunt flagrante, bineînţeles. Pe de o parte, pe vremea lui Caragiale nu exista Uniunea Europeană, pe când acum există, cu noi (deocamdată) înăuntrul ei. Pe de altă parte, Nae Caţavencu e un personaj caricaturizat, pe când Florin Iordache e o caricatură în carne, oase şi degete arătate în plen.

Spatele întors sfidător Europei, cu sau fără experţi, e modus operandi în România la mai multe niveluri. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă se petrecea un fenomen asemănător la primele întâlniri dintre liderii de sindicat români şi instructorii străini veniţi să-i înveţe arta negocierii cu patronatul. Străinii erau bine-veniţi câtă vreme aduceau cadouri de protocol, iar organismele din care făceau parte pompau fonduri în dezvoltarea mişcării sindicale. Nici vizitele în Anglia sau în America nu erau tratate cu dispreţ. Când însă binefăcătorii de afară voiau să vadă ce s-a ales de investiţia lor sau făceau recomandări pe baza experienţelor consemnate în alte ţări, zâmbetul se preschimba în rictus. Ospitalitatea flauşată era înlocuită de acreală. Cei nemulţumiţi de controlul de afară bombăneau cam cum o face Florin Iordache acum: „Să ne mai lase, nu ştiu ei cum stă treaba aici”, „De când luăm lecţii de la nişte neica-nimeni care nici măcar nu rezistă la o beţie până dimineaţa?” (englezii rezistau – n.m.). Aceleaşi formulări grosiere, aceeaşi privire îndreptată vitejeşte spre buric, aceeaşi gândire malformată. Peste toate, aceeaşi dorinţă de a-i arăta străinului cât de repede se poate trece de la „primitor” la „primitiv” pe piciorul de plai şi pe gura de rai. Nu întâmplător, la multe chefuri sindicaliştii ironizau plecarea la hotel a lectorilor străini care se distraseră suficient cântând obsesiv„Noi suntem români”. De parcă ne-ar fi putut confunda cineva cu danezii, neo-zeelandezii sau finlandezii.

Pericolul de confuzie nu există nici astăzi. Danemarca, Noua Zeelandă şi Finlanda conduc clasamentul în care România se uită spre subsol şi constată că nu mai are mult. Asta nu-l împiedică pe Florin Iordache să fie sceptic cu privire la valabilitate studiului şi la acurateţea rezultatelor. Întrebat prin ce argumente îşi susţine punctul de vedere, Florin Iordache mai sparge câteva becuri sub călcâie: „Nu aş putea detalia, pentru că nu ştiu cum au făcut, dar în nici un caz Româania nu este mai coruptă decât alte ţări”, le declară el reporterilor de la „Libertatea”. Căpos din fire, reporterul insistă: „Dacă nu ştiţi cum a fost făcut studiul, de unde ştiţi că e greşit?” „E convingerea mea”, răspunde Florin Iordache. Nu-i vorbă, la capitolul convingeri, fostul ministru al Justiţiei stă bine. O altă convingere a dumisale, îndelung aplaudată de amatorii de umor fără voie, este cea după care „există o largă majoritate de colegi care înţeleg textele fără să le citească”. Iar ăsta e doar un exemplu dintr-o tolbă doldora de inepţii.

„România nu e mai coruptă decât oricare altă ţară din UE”, insistă Florin Iordache, într-o negare a evidenţei care trăsneşte a impas logic. În primul rând, a declara aşa ceva e totuna cu a spune că toate ţările au aceeaşi faună, aceeaşi populaţie sau aceleaşi resurse ale solului şi subsolului. În al doilea rând, făcând un asemenea enunţ, e de presupus că Florin Iordache şi-a atins concluzia prin studiu personal, cu instrumente şi resurse mult peste ce are Transparency International. Poate fostul ministru să-i edifice pe sceptici şi să publice măcar o parte din cercetările efectuate? În al treilea rând, o judecată de acest tip înlătură din capul locului ideea de clasament, ceea ce este un nonsens. Într-un campionat de fotbal echipele sunt departajate în funcţie de numărul de puncte, golaveraj etc. Corupţia europeană şi mondială are la rândul ei un clasament în care ţările coboarcă, urcă sau îşi păstrează poziţia. La fel se petrec lucrurile la Eurovision şi în toate situaţiile care subînţeleg noţiunea de ierarhie.

De bună seamă, Florin Iordache nu e singurul care crede că România şi Finlanda arată la fel în ceea ce priveşte corupţia. Fuga de realitate şi negarea evidenţei sunt procedee obişnuite în PSD. Săptămâna trecută a fost rândul lui Cătălin Rădulescu să-i veştejească pe experţii străini şi să-i spună de la obraz unuia dintre ei – culmea, unui finlandez – că „n-are faţă” să-şi dea cu părerea. Însă până la urmă, în ceea ce priveşte exprimarea dezacordului, deosebirea dintre aceşti doi exponenţi ai brigandajului politic românesc e pur şi simplu de nuanţă. Rădulescu dă cu tifla, pe când Iordache arată degetele mijlocii.