"23 august 1944 - istoria furată". România Mare, amenințată de revizionism
Pacea de la Versailles a confirmat în 1919-1920 unirea Regatului României cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Victoria - celebrată prin încoronarea regelui Ferdinand şi a Reginei Maria la Alba Iulia, în 1922 - a adus României 156.000 de km pătraţi, adică mai mult decât dublarea teritoriului. Populaţia a ajuns la 16,2 milioane de locuitori, dintre care 8,5 milioane trăiau în noile provincii. Potenţialul ţării era uriaş, dar pierderile provocate de război, sărăcia şi disparităţile dintre regiuni au întârziat dezvoltarea.
„Teritoriile venite la statul român în 1918-19 nu erau deloc omogene. Erau teritorii mai bine dezvoltate, cum era sudul Transilvaniei, dar tot în Transilvania existau zone înapoiate, cum era zona secuiască. S-a alipit de asemenea Basarabia, care era mai jos”, explică Bogdan Murgescu, istoric.
Stabilitatea guvernării după obţinerea Independenţei în 1978 şi proclamarea Regatului în 1881 începea totuşi să-şi arate efectele prin capitalul autohton şi o elită intelectuală care se mişca fără complexe în Europa anilor 1920-1930.
Totuşi, populaţia majoritar rurală era analfabetă în proporţie de 51%, iar burghezia nu acoperea nevoile industriale ale ţării. Preponderenţa evreilor în lumea finanţelor inducea ideea falsă că evreii s-ar face vinovaţi de toate relele modernizării. Iar autorităţile nu au avut o politică de echilibrare a disparităţilor între provincii şi etnii:
„A fost percepută destul de prost în aceste teritorii nou alipite aşa numita invazie a regăţenilor. Basarabia în general a primit cei mai mulţi funcţionari pedepsiţi disciplinar din statul român, adică de departe oamenii care nu erau cei mai performanţi în administrație, dar chiar şi în Transilvania erau destul de multe nemulţumiri”, subliniază Bogdan Murgescu.
În plus, asupra Regatului României a planat permanent ameninţarea URSS. Moscova nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. Iar ascensiunea lui Hitler în Germania a zguduit sistemul european pe care se baza inclusiv România Mare.
„După Primul Război Mondial, Europa a trăit periculos din punct de vedere a două tabere. Cei care vroiau să conserve această ordine şi cei care contestau ordinea. În 1924, Lenin, întrebat de un reporter occidental dacă Uniunea Sovietică va respecta aceste graniţe, Lenin a întrebat Ce pace de la Paris, o înţelegere între tâlhari”, spune Constantin Hlihor, istoric.
Toate partidele din România susţineau temelia legală a Tratatului de la Versailles, nu însă Partidul Comunist, dominat de agenţi Comintern. Pentru aceşti oameni, Regatul României era un stat imperialist care trebuia desfiinţat. Atentatul cu bombă de la Senat din decembrie 1920, soldat cu morţi şi răniţi, a dus la interzicea comuniştilor, dar diversiunile nu au încetat. Aşa înţelegea Moscova să îşi afirme pretenţiile.
„Au existat mai multe discuţii, inclusiv în 1924, la Viena, dar care s-au soldat cu răsunătoare eşecuri, dat fiind că sovieticii au încurajat în permanenţă activitatea unor grupuri bolşevice, agresive, unor bande, pe frontiera de pe Nistru sau în sudul Basarabiei, cea mai cunoscută fiind cea de la Tatar Bunar”, explică Dorin Dobrincu, istoric.
Dar nu numai URSS ameninţa graniţele României. Ungaria nu recunoştea Tratatul de la Trianon, care a confirmat în 1920 unirea Transilvaniei. Bulgaria dorea să recapete sudul Dobrogei, alipit României în 1913 după al doilea război balcanic. Bucureştiul a încercat să contreze aceste revendicări prin acorduri cu statele din centrul şi răsăritul Europei: Mica Alianţă şi Înţelegerea Balcanică, plus alianţele dinastice din regiune. Dar odată cu acţiunile revizioniste ale lui Hitler prin militarizarea zonei Rinului, anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia şi alipirea Austria la Germania, eşafodajul diplomatic al Europei a fost distrus. România Mare a fost prinsă între ambiţiile revanşarde ale vecinilor şi cutremurul totalitar provocat de Hitler şi Stalin.
„Cele două forţe, care între timp s-au consolidat economic şi militar, au găsit un teren propice pentru a creiona o altă arhitectură a graniţelor potrivit cu interesele pe care le aveau la acel moment Hitler şi Stalin”, spune Constantin Hlihor.
Deşi întreaga Europă se pregătea de război, România s-a străduit până în ultima clipă să rămână neutră, mergând pe garanţii franco-britanice pentru securitatea frontierelor. Abia după acordul de la Munchen din 1938, când Marea Britanie şi Franţa au avertizat anemic Germania în loc să o sancţioneze, regele Carol al II lea acceptase totuşi o întâlnire cu Hitler. Dar răspunsul acestuia în privinţa URSS fusese atât de vag, încât România decisese să nu renunţe încă la incerta pavăză occidentală. Acest tango între două tabere l-a nemulţumit pe Furer, deşi Carol al II-lea a încercat să compenseze neangajarea politică fermă alături de Germania printr-un consistent acord economic semnat în martie 1939. După căderea Franţei, în iunie 1940, românii au început să se gândească la ce era mai rău.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
