„După momentele de euforie şi speranţă pe care le-am trăit în perioada 22-25 decembrie, a început o perioadă apăsătoare, în care întrebări chinuitoare răscoleau conştiinţele curate. De ce nu sunt sau când vor fi pedepsiţi cei care au cooperat şi promovat regimul de teroare şi oprimare căruia îi era supus poporul român? Unde e Securitatea? În loc să continue pe drumul periculos pentru unii al trezirii conştiinţei întregii naţiuni, programul televiziunii a început să fie umplut, la orele de vârf, cu emisiuni de divertisment şi la ore chinuitor de târzii cu dezbaterile morale sau procesele celor câţiva ţapi ispăşitori. Oamenii, se crede, vor să se distreze, vor să-şi alunge în cele mai ascunse unghere ale conştiinţei problemele grave care se ridică. Am asistat apoi la prima gravă greşeală a preşedintelui şi a primului ministru, care au mulţumit mulţimii pentru actul total nedemocratic de asediere şi de devastare a sediilor partidelor. N-a existat măcar un singur cuvânt de reproş faţă de acţiunile democratice de atunci, faţă de sosirea masivă a minerilor. N-a existat nicio intenţie de a încerca să i se explice omului simplu că democraţia fără partide şI fără opoziţie fermă nu poate exista”.