1907. Ultima răscoală medievală din Europa
Răscoala din 1907 a fost unul dintre cele mai dramatice momente din vremea lui regelui Carol I. Niciodată în cei 48 de ani de domnie, regele nu a fost mai marcat de tragedia şi lipsa de soluţii în care se zbătea mare parte din populaţia ţării. De la jumătatea secolului al XIX-lea şi, mai ales, după cucerirea Independenţei, România a progresat în ritm accelerat. Reţeaua CFR a ajuns de la 0 la 3 mii de kilometri, s-au construit 25 de mii de kilometri de drum. S-au ridicat şcoli, spitale, clădiri publice. Bugetul era însă alimentat masiv din taxarea agriculturii. Munca ţăranilor era şi principala sursă pentru export. Dar ţăranii nu aveau nici drepturi politice, nici proprietăţi de o întindere competitivă. Cele mai multe învoieli erau abuzive. Explozia socială devenise inevitabilă.
Modernizarea economică a României a început în 1829, odată cu desfiinţarea monopolului otoman asupra produselor româneşti. Până atunci, românii fuseseră obligaţi să vândă la preţuri mici numai pe piaţa controlată de Istanbul. După liberalizarea comerţului, în doar câţiva ani, bugetele publice ale Ţărilor Române au explodat. La 1848, clasa de mijloc devenise suficient de avută ca să revendice şi puterea politică. În paralel, bunăstarea economică a permis şi educaţia elitelor în Occident.
Odată cu venirea lui Carol, în 1866, aceste elite au conectat şi economia românească, mai ales agricultura, la pieţele occidentale. Scopul marilor proprietari a devenit profitul cât mai mare. Dar ţăranii, săraci şi în proporţie de două treimi analfabeţi, nu erau capabili să-şi negocieze corect învoielile.
La început de secolului al XX-lea, grânele reprezentau peste 80% din totalul exporturilor. Industria era abia la început. Problema era că în anumiţi ani, 1892, de pildă, era exportată aproape întreaga producţie de grâu şi mare parte din cea de porumb. Adică exact hrana sătenilor. În alţi ani, fluctuaţiile de pe pieţele internaţionale, de pildă, intrări masive de grâu american în Occident, duceau la scăderea preţului la grâul românesc. Obligaţi să accepte învoieli abuzive, ţăranii fără pământ sufereau realmente de foame.
În 1888, a apărut primul mare semnal că reformele lui Cuza expiraseră demult. În lipsa creditelor agricole accesibile, marea majoritate a ţăranilor ajunsese să deţină sub 3 hectare, suprafaţă insuficientă pentru un trai decent.
„Ei erau mulţi, mai mulţi care îşi ofereau forţa de muncă şi de aici moşierii aveau posibilitatea să înăsprească condiţiile pentru ţărani. Nu se plătesc în bani. Sunt tot felul de aranjamente în natură de arendare a unor loturi, de dare în folosinţă”, afirmă Bogdan Murgescu, specialist în istoria economică, Facultatea de Istorie, Universitatea București.
Arendaşii câştigau teren, la propriu. După seceta cumplită din vara lui 1887, ţăranii nu şi-au mai putut plăti datoriile către arendaşi şi creditori. Guvernul liberal a decis să-i hrănească pe cei mai nevoiaşi cu porumb din rezervele statului. Speriaţi că vor rămâne fără ajutoare, ţăranii din Ialomiţa au atacat sediile autorităţilor locale. În judeţele din preajma Bucureştiului s-a ajuns la ciocniri cu forţele de ordine soldate cu morţi. În urma crizei, guvernul conservator a decis vânzarea către ţărani a unor domenii ale statului. S-au înmulţit băncile populare. Graţie legii lui Spiru Haret, numărul lor ajunsese în 1906 la circa două mii. Guvernarea liberală a încurajat apoi asocierea ţăranilor. Dar toate acestea se vor dovedi în 1907 insuficiente.
Marea răscoală din 1907 - invocată des de comunişti - a pornit în februarie de la un incident aparent minor. O neînţelegere între ţăranii din satul Flămânzi/ Botoşani şi administratorul unei moşii, aparţinând marelui trust de arendaşi Fisher. La începutul lui martie, protestele au devenit violente. Ţăranii au intrat în oraşele de provincie, au devastat casele mai răsărite şi au devastat depozite. Jandarmeria a fost depăşită. Pe 16 martie a intervenit, local, armata. Dar, graţie presei, revoltele s-au extins. Printre liderii ţăranilor s-au numărat preoţi şi învăţători.
Iniţial, guvernul conservator al lui Gheorghe Cantacuzino a reacţionat fără energie. Devastările şi incendierile au dus însă la căderea cabinetului. Bucureştenii începuseră să se teamă pentru propria siguranţă. Regele Carol a fost terifiat să afle că principesa Maria se afla tocmai atunci în vizită la o prietena, la o moşie din Dâmboviţa. Un regiment întreg a fost mobilizat ca viitoarea regină să ajungă în siguranţă la Bucureşti, cu un tren special.
„Elitele vremii au reacţionat cu foarte mare temere, pe bună dreptate. Dar şi cu o violenţă şi cu un dispreţ dispreţ faţă de săteni care erau copleşitoare, ca să zic aşa. Societatea era profund scindată. Dincolo de pledoariile unora pentru ţărani ca fiind esenţa naţiunii, ca adevăraţii români, elitele au fost extrem de egoiste”, precizează Bogdan Murgescu, specialist în istoria economică, Facultatea de Istorie, Universitatea București.
Guvernul liberal al premierului Dimitrie Sturza, cu Ionel Brătianu la Interne şi Alexandru Averescu la Apărare, a luat măsuri drastice. Pe 17 martie, regele declară starea de asediu. În epocă, s-a spus că exista riscul ca Viena să trimită trupe habsburgice în România de teamă că răscoala se va extinde în Transilvania. Soldaţii primesc ordin să tragă în răsculaţi. După unele publicaţii, şi cu tunurile.
Regimul comunist a folosit obsesiv afirmaţia vehiculată în presa vremii, că armata ar fi împuşcat, la sfârşitul lui martie 1907, 11 mii de ţărani. Cifrele provin din articolele radicale de stânga. Se pare că numărul de 11 mii a fost obţinut din înmulţirea victimelor dintr-un judeţ afectat cu numărul tuturor judeţelor ţării. Or, nu peste tot au avut loc violenţe grave. Cert este că răscoala din 1907 a însemnat mii de morţi.
După reprimarea protestelor, o serie de legi au temperat abuzurile moşierilor şi s-a încercat vânzarea terenurilor publice, la preţuri subvenţionate, către ţărani. Dar adevărata reformă agrară va avea loc abia după primul război mondial.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
