100 de ani de comunism. Lenin obține puterea prin război civil
Comunismul a reuşit să se instaleze în Rusia printr-o alăturare de slăbiciuni şi circumstanţe nefericite. Poporul rus nu s-a predat de bunăvoie bolşevicilor. Între 1918 şi 1921, societatea rusă a fost scena unui război civil cu milioane de victime. Ruşii şi-au apărat elitele şi viitorul, dar reformele reclamate de societatea rusă au fost respinse de ultimii doi ţari.
Bolşevismul era întruchipat de lideri radicali excepţional de inteligenţi, de motivaţi şi de cinici. Iar organismul politic şi social al Rusiei era slăbit şi dezechilibrat. Ultimii doi ţari - Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea - au acceptat cu reticenţă reformele, astfel că societatea rusă - din ce în ce mai modernă economic şi financiar - a fost împiedicată să se maturizeze politic. În lipsa unei opoziţii libere şi experimentate, ruşii nu au ştiut cum să se apere ÎMPREUNĂ de abuzurile, vicleniile şi minciunile prin care comuniştii şi-au înlăturat, pe rând, adversarii.
În urmă cu o sută de ani, în aprilie 1917, Lenin sosea la Petrograd, capitala ţaristă aflată în febra Revoluţiei. Ca să ajungă la putere, liderul bolşevic a promis poporului rus "Pâine şi Pace". Pe 25 octombrie, chiar în prima zi în fruntea ţării, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat Decretul asupra Păcii şi Decretul asupra Pământului. În primul, noii conducători anunţau negocieri de pace cu Germania şi garantau fiecărui popor din imperiu dreptul la independenţă. Prin cel de-al doilea, bolşevicii au expropriat fără despăgubiri toate marile domenii agrare. Dar ruşii şi celelalte naţionalităţi au constatat rapid că respectul bolşevicilor pentru democraţie este egal cu zero şi că ideile comuniste au efecte teribile în economie.
Din războiul mondial, în războiul civil
Rusia nu ieşise încă oficial din Primul Război Mondial când au apărut primele semne de război civil. În ianuarie 1918, manifestaţia în favoarea Adunării Constituante a fost împrăştiată de autorităţile bolşevice cu violenţă, iar lucrările ei au fost suspendate, după o singură zi de lucrări, pe termen nedeterminat. Îndrăzneala bolşevicilor a şocat şi a creat mari nemulţumiri în toate colţurile ţării. În primăvară, tensiunile s-au acutizat. Negocierile de pace mergeau prost.
În discuţiile de la Brest-Litovsk, în vestul Ucrainei, comisarul pentru afaceri străine şi război, Leon Troţki, s-a confruntat cu cererea Berlinului ca Rusia să permită ieşirea Poloniei, a Ucrainei, a statelor baltice şi a Transcaucaziei din componenţa statului rus. Speriat, Troţki s-a întors la Petrograd cu propunerea ca partea rusă să tergiverseze. Dar Kaiserul şi generalul Hindenburg voiau să închidă rapid frontul de Est aşa că trupele germane au ocupat rând pe rând oraşele din vestul Rusiei fără a trage un foc.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Conducerea bolşevică a intrat în panică. Lenin a mutat capitala de la Petrograd, oraşul occidental ridicat de Petru cel Mare, mai accesibil forţelor germane, la Moscova. Şi-a aşezat biroul în cetatea oriental-medievală a Kremlinului.
Troţki s-a întors la Brest-Litovsk să semneze cea mai umilitoare pace din istoria modernă a Rusiei.
Statul bolşevizat pierdea cele mai bogate teritorii occidentale, mai mult de un sfert din populaţie, o treime din producţia de cereale şi trei sferturi din rezervele de cărbune şi minereu. De la fosta elită imperială până la ţăranii mai răsăriţi din cătune, ruşii s-au simţit înşelaţi şi furioşi.
„În mentalitatea noastră, teritoriile înseamnă patriotismul și dragostea față de țară și dacă cineva care conduce cedează o parte din teritorii care veacuri întregi au fost ale noastre sau au fost câștigate în alte războaie...în decretul respectiv scria: fără pierderi teritorale. Și oamenii au fost înșelați de noua putere”, explică Natalia Mujennikova, șefa Centrului rus de Știință și Cultură de la București.
Armatele Albe, forțele antibolșevici
Prima forţă militară antibolşevică exista deja la Rostov pe Don: era armata de voluntari a generalului M.V. Alekseev. La semnarea păcii, în zonă au sosit o serie întreagă de militari şi politicieni, printre care şi foarte popularul general Kornilov care a preluat comanda. El şi-a pierdut însă viaţa într-o confruntare cu bolşevicii şi fost înlocuit de Anton Denikin. Acesta a făcut din regiunea Rostov una dintre cele mai puternice baze de operaţiuni.
Spre nord-est, cu sprijin britanic şi american, a apărut un alt front al războiului intern. El s-a format în jurul aşa-numitei Legiuni Cehoslovace. Aceşti militari cehi şi slovaci luptaseră alături de Rusia şi Antanta în speranţa creării unui stat cehoslovac. Bolşevicii le-au permis să plece, dar prin Extremul Orient. Pe drum, au izbucnit ciocniri, iar Legiunea Cehoslovacă a luat în stăpânire întreaga linie transsiberiană. În contact cu comandamentul britanic de la Odessa, aceştia şi-au oferit sprijinul noului guvern siberian cu reşedinţa la Omsk, dar şi unei noi administraţii care apăruse la Samara. După o serie de fricţiuni politice, ambele au intrat sub autoritatea amiralului Kolceak.
De partea cealaltă, bolşevicii s-au folosit iniţial de poziţia lor în zona centrală şi cea mai populată a ţării. Spre deosebire de Armatele Albe, plasate spre marginea teritoriului, bolşevicii dispuneau de depozitele de armament ale fostei armate ţariste şi controlau o populaţie de peste 70 de milioane de locuitori. Iniţial, comuniştii se bazau pe o armată de câteva sute de mii de oameni, condusă de ofiţeri de rang mărunt, neexperimentaţi. Victoriile generalului Denikin în sud, administraţia amiralului Kolceak şi revoltele din vestul ţării i-au convins însă pe bolşevicii din Comitetul Central că au nevoie de o armată puternică.
„Creatorul Armatei Roșii e Troțki. El a venit cu ideea folosirii masive a foștilor specialiști imperiali militari, care a permis să pună repede în picioare o armată bine pregătită, capabilă să ţină piept unui front extrem de larg, în condițiile incapacității trupelor aliate de a-și coordona eforturile împotriva regimului bolșevic”, arată istoricul Cosmin Popa.
„Vorbim de februarie 1918. Armata rusă, încă neconstituită, avea doar 300.000 de oameni înrolați în armată. În noiembrie, deja erau 800.000, iar la sfârșitul anului 1919 vorbim de 3 milioane, în timp ce Armata Albă, la sfârșitul lui 1919, avea doar 500.000 de oameni. Este o diferență foarte mare între armate”, spune Natalia Mujennikova, șefa Centrului rus de Știință și Cultură de la București.
„Numai Armata Roșie aduce pâinea”
Avantajele Armatei Roşii nu se limitau la număr. Spre deosebire de Albi, Armata Roşie era braţul armat al unui guvern care se îngrijea de treburile civile, dacă nu în mod real, măcar prin propagandă. Afişele bolşevice spuneau că "Numai Armata Roşie aduce pâinea". Sloganul care însemna şi pâinea imediată, şi pământ pentru ţărani, era multiplicat în zeci de versiuni. De-a lungul liniilor de operaţiuni circula un tren special destinat exact propagandei.
În schimb, Albii nu reuşeau să transmită populaţiei niciun mesaj limpede. Şi liderii militari din sud, pe Don, până în Crimeea, şi cei din nord-est şi Siberia luptau pentru revenirea la Adunarea Constituantă şi o Rusie democratică. Dar, educaţi să păstreze distanţa faţă de politică, nu spuneau nimic despre viitorul ţării şi neglijau şi administraţia în zonele controlate.
Dezordinea era cvasigenerală, iar hrana şi combustibilul pentru populaţie lăsate la voia întâmplării. Când britanicii s-au plâns generalului Denikin că nu îi pot aproviziona nici pe militari din cauza furturilor, comandantul a răspuns că nu are ce face şi că este fericit că măcar îi sunt ascultate ordinele de front. În zona controlată de amiralul Kolceak, specula alimenta sistematic Armata Roşie cu hrană şi echipament englezesc destinate Armatei Albe. Şeful misiuni militare britanice, Alfred Knox, a fost poreclit Intendent General al Armatei Roşii. Nişte glumeţi i-au trimis la un moment dat generalului britanic o scrisoare ca din partea lui Troţki, prin care îi mulţumeau pentru înzestrarea forţelor bolşevice.
În schimb, în tabăra adversă, hazul de necaz costa scump: viaţa. Armata Roşie nu era o armată de voluntari. Folosindu-se de controlul asupra statului, Consiliul Comisarilor Poporului a mobilizat rezervişti. Din cauza naţionalizării şi a penuriei de alimente, mulţi răspundeau rapid chemării. Dar regulile se dovedeau draconice.
Armata Roșie. Disciplină, supraveghere și șantaj
Recruţilor li se aducea la cunoştinţă că orice camarad avea dreptul să îi împuşte pe loc dacă părăseau lupta sau dacă se plângeau de lipsa hranei. Asupra ofiţerilor plana o ameninţare şi mai drastică. Troţki a ordonat să fie încorporaţi numai acei şefi militari ale căror familii se aflau în regiunile controlate de bolşevici pentru ca, la nevoie, ei să poată fi şantajaţi cu viaţa rudelor lor. În plus, statul poliţienesc, inaugurat odată cu înfiinţarea CEKA, în decembrie 1918, îşi făcea simţită prezenţa în liniile de operaţiuni prin prezenţa aşa-numiţilor comisari de front. Şi în ceafa lor aştepta un glonte în caz de eşec. Principiul după care Troţki a organizat Armata Roşie a fost "Moartea posibilă pe front, moarte sigură în spatele frontului".
Armata Roșie. 2,6 milioane dezertări într-un an
În ciuda propagandei şi a pedepselor necruţătoare, numărul dezertorilor între iunie 1919 şi iunie 1920 este estimat de istoricii comunişti la 2,6 milioane de soldaţi. Şefii bolşevici au realizat că, dacă ar aplica pedeapsa capitală tuturor dezertorilor, şi-ar decima realmente armata. Foştii generali ţarişti preferau să popularizeze vestea câtorva execuţii sumare, iar pe ceilalţi dezertori să îi înregimenteze din nou. În plus, Troţki a organizat aşa-numitele "detaşamente preventive". Alcătuite din militari comunişti, acestea patrulau pe drumurile din apropierea liniei frontului şi îi blocau pe fugari.
Armata Roşie avea ordine să elimine nu numai militarii din Armata Albă, ci şi pe civilii suspectaţi de nesupunere. Alături de Troţki, Stalin venea des în zonele de conflict. El colabora din plin cu şeful CEKA, Felix Dzerjinski, ca să anihileze rezistenţa populaţiei, şi a intrat în conflict cu Troţki în varii ocazii, de exemplu în privinţa apărării oraşului Ţarîţin, viitorul Stalingard. Dar Lenin superviza toate operaţiunile importante.
Cruzime și teroare în războiul civil
Cosmin Popa, istoric: „În Kostroma, în 1918, a sancţionat uciderea a 20 de familii de burghezi pe care îi consideră principalii finanţatori şi susţinători ai opoziţiei din acel oraş. Lucrurile pot continua, e vorba de celebra incendiere a unui vapor pe Volga plin cu opozanţi arestaţi - în marea lor majoritate profesori, medici, avocaţi care urmau să fie exilaţi . Vaporul nu a ajuns niciodată unde trebuia să ajungă pentru că a fost incendiat intenţionat”.
Decretul "Patria Socialistă în Pericol", semnat atunci când trupele germane ameninţau Petrogradul, a permis execuţiile sumare duşmanilor Revoluţiei, fără judecată. A fost momentul în care CEKA a primit ordin să ucidă pe oricine, fără vreo acuzaţie concretă, cu atât mai puţin dovedită. Lenin însuşi, şi nu Stalin, este cel care a inaugurat macabrele cote de execuţii pe judeţ sau regiune.
Lenin avea nevoie de război civil pentru că un război civil avea să ducă la dispariţia, dacă nu spontană, cel puţin rapidă, a claselor care se împotriveau instaurarii comunismului. Un astfel de război avea să producă, pentru că Lenin era şi el tributar gândirii bazate pe lupta pentru selecţie, războiul avea să ducă la dispariţia claselor exploatatoare, a fostelor clase dominante, lăsând proletariatul şi ţărănimea să tragă în toată splendoarea lor, să se ocupe de construcţia a ceea ce avea să fie raiul comunist - cote de execuţii.
Era o practică destul de curentă în exerciţiul politic sovietic şi într-adevăr ele au început cu Lenin . Este vorba de cote de execuţie pe care le practica statul sovietic în oraşe , în spaţiul rural.
Natalia Mujennikova, șefa Centrului rus de Știință: „Toate valorile de educaţie, purtare, cultură au fost imediat, într-un an de zile, şterse. 80% era populația de la sate, ţărani care nu prea ştiau ce se întâmplă în ţara aia, oameni educaţi erau în jur de 5-7% , în toată ţara, asta era tragedia, omul nu era educat. Asta înseamnă această teroare: că dacă poziţia cuiva este mai sus decât a ta, trebuia să fie eliminat, să fie şters dintr-un stat”.
În ciuda terorii din armată, alegerea se dovedea din cale-afară de grea. Nici civilii nu erau feriţi de riscul de a-şi pierde viaţa. Lenin şi primul cerc al puterii bolşevicii erau hotărâţi să comunizeze Rusia în 10 luni.
De îndată ce guvernul bolşevic şi-a asigurat controlul politic, ruşii obişnuiţi s-au confruntat cu un şir de decrete care desfiinţau proprietatea privată în toate formele ei. Bolşevicii au naţionalizat toate uzinele, fabricile şi atelierele, până la ultima brutărie. Au naţionalizat toate mijloacele de transport, inclusiv caii sătenilor. Tot comerţul era controlat de stat. Ţăranilor li s-a interzis să îşi vândă produsele în pieţele din oraşe. Alimentele erau ridicate, fără nicio plată, de detaşamente de bolşevici. Hainele lor negre au devenit emblema colectivizării şi a dictaturii.
Bolșevicii au instituit munca forțată
În plus, toţi bărbaţii în putere au fost consemnaţi la muncă obligatorie, iar unde era nevoie, chiar şi femeile şi copiii.
Natalia Mujennikova: „E foarte clar că noțiunea de comunism de război se referă la întreaga societate. La naționalizare, controlul mijloacelor de producție, preluarea alimentelor de la țărani fără plată, la instituirea de muncă obligatorie. Și în perioada țaristă era la fel, pentru că țara era în război și nu avea cum să zică: Eu nu vreau să lucrez nimic și nu mă duc la nimeni, dacă spune, nu spune, că eu nu vreau și nu vin”.
De-a lungul anului 1918, rezervele de hrană ale ţăranilor alimentau încă oraşele unde hrana era distribuită pe cartele. În anul următor însă, mulţi ţărani şi-au făcut socoteala că, dacă vor cultiva suprafeţe mai mici, cantităţile confiscate vor fi mai mici. Dar detaşamentele de rechiziţie s-au dovedit fără milă.
Nevoile frontului erau mari, iar proletarii înşişi erau afectaţi de penurie. Dar confiscările nu i-au îndestulat pe citadini. Au provocat în schimb mii de revolte ţărăneşti. În toamna lui 1919, Armatele Albe au fost foarte aproape de victorie.
Lipsiţi de stindardul unui guvern, generalii albi au fost puşi în situaţia de a negocia ei înşişi sprijinul forţelor occidentale. Dar un acord era greu de obţinut. Britanicii nu ofereau cantităţi mari de armament, ci mai degrabă credite împovărătoare care să fie plătite după victorie. În plus, occidentalii cereau reforme politice de tip liberal, cereri la care militarii nu puteau decât să invoce viitoarele decizii ale Adunării Constituante.
Dar cea mai mare problemă a Armatei Albe a fost chestiunea naţionalităţilor. Polonezii generalului Pilsudski înaintaseră în Ucraina şi Belarus ca să securizeze noul stat polonez independent. Albii au răspuns evaziv la cererile lor. La fel de neclar a fost amiralul Kolceak în privinţa Finlandei şi a statelor baltice independente.
Depăşind dificultăţi extraordinare, în iulie 1919, generalul Anton Denikin a creat un front unitar alcătuit din armata sa de voluntari, cazacii de pe Don şi armata caucaziană condusă de generalul Vranghel. Toţi aceştia înaintau spre Moscova. Dar au fost înfrânţi la Orel, la 200 de km de capitală.
Întăririle pentru Armata Roşie au putut veni din Vest pentru că negociatorii comunişti au recunoscut independenţa Poloniei. Drept urmare, generalul Pilsudski a transmis că nu va ataca flacul apusean. A fost un ajutor de nepreţuit.
Au urmat altele.
În octombrie 1919, generalul alb Nikolai Iurevici le-a cerut finlandezilor să îi permită să atace Petrogradul din nord. Atenţi la ezitările occidentale şi convinşi că un stat ţarist refăcut le va afecta independenţa, aceştia au refuzat. Iurevici a atacat mai dificil, prin Estonia. La jumătatea lunii se afla la Ţarskoe Ţelo, la 20 de km de capitala imperială. Când a ajuns la marginea Petrogradului, Lenin, aflat în oraş, a dat ordinul de retragere. Cel care l-a convins să nu fugă şi a dat ordin să fie ridicate baricade în oraş a fost propapandistul-şef, Leon Troţki. Întăririle au ajuns în ultimul moment pe o cale ferată care nu a fost blocată la timp.
Bolșevicii au vrut să desființeze banii
Din 1920 a început ofensiva bolşevicilor şi a Armatei Roşii.
Societatea rusă era năucită de foamete şi haos. Nu numai că lipseau alimentele, dar nimic nu se mai putea cumpăra şi vinde normal. Comuniştii voiau să desfiinţeze banii. Ca să le anihileze valoarea, Comisariatul pentru finanţe tipărea bancnote fără limită. Guvernul bolşevic alimenta practic deliberat inflaţia de 3, 4 şi 5 cifre.
În 1919, cantitatea de bani din Rusia a crescut de patru ori faţă de 1914, ajungând la 225 de miliarde de ruble, iar în 1921 a atins pragul de 16.000 de miliarde de ruble. Cu industria în cădere liberă, tipărirea de bani a făcut ca rubla să scadă de 20 de mii de ori. Imaginaţi-vă! Aveţi o cartelă care vă oferă dreptul la 200 de grame de pâine pe zi. Atât. O zi, două, trei se poate rezista, dar săptămână după săptămână, lună după lună, hrana devine ameninţător de puţină. Vreţi să faceţi rost de pe piaţa neagră. Dar un kg de făină costă astăzi un leu, peste câteva luni 500 de lei, până la 20.000 de lei. Iar salariul rămâne relativ acelaşi.
Ce le transmiteau ruşii conducătorilor?
Lenin şi acoliţii lui au înţeles că e cazul să domolească viteza cu care voiau să instaureze comunismul. Din martie 1921, au inaugurat Noua Politică Economică. Nişte firmituri de piaţă liberă au permis ruşilor să se refacă.
Şansa bolşevicilor a fost că Armata Albă era, la rândul ei, la capătul puterilor.
Ultimul sprijin occidental, cel britanic, a încetat în 1920. Winston Churchill - care a avut clarviziunea să denunţe natura totalitară a comunismului şi care a înţeles că Albii apărau nu numai Rusia, ci întreaga civilizaţie occidentală - era o voce singulară.
În schimbul permisiunii de a părăsi URSS prin Vladivostok, Legiunea Cehoslovacă l-a trădat pe amiralul Kolceak. Acesta a fost prins de bolşevici la Irkuţk şi executat imediat. Ca şi în cazul uciderii ţarului, autorităţile locale au primit ordin să anunţe public că ideea le-a aparţinut în totalitate. Odată cu eliminarea lui Kolceak, bolşevicii au reintrat în posesia a 29 de vagoane de tren pe care le pierduseră după evacuarea din Kazan şi care deveniseră un Stat Major pe roţi al amiralului Alb. Ele conţineau aurul tezaurului rus imperial. Să fi fost acolo şi lingouri cu însemnele României?
Forţat să se retragă în Crimeea, Anton Denikin a fost nevoit să demisioneze şi a părăsit Rusia. A fost înlocuit de generalul Piotr Vranghel, militar de mare valoare. Dar în octombrie 1920, el a realizat că rezistenţa era imposibilă. S-a îmbarcat spre Constantinopol.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
