Cine sunt rebelii Houthi? Copiii dominației sovietice din Yemen, singurul stat comunist din lumea arabă
Cine sunt "rebelii" din Yemen: o istorie complicată. Pentru a putea înțelege cu adevărat cine sunt Houthi, ce vor și de ce mențin relații prietenoase cu Rusia, Iranul sau China, va trebui să ne întoarcem mult în trecut. Insurgența nu a izbucnit dintr-o dată, ci a fost cultivată. Războiul civil face parte din ADN-ul locului de peste o sută de ani. Vorbim despre singurul stat comunist din lumea arabă și Orientul Mijlociu, care stabilea legături strânse cu Uniunea Sovietică și Organizația de Eliberare a Palestinei.
Până în 1990 au existat două state: Yemenul de Nord, fără vizibilitate pe plan internațional și Yemenul de Sud, recunoscut și susținut de comuniști. De altfel, Sudul a fost singurul stat comunist din Orientul Mijlociu și din lumea arabă. Cele două state yemenite au evoluat diferit, dar au avut în comun un lucru: sprijinul Uniunii Sovietice.
Realitatea după cel de-al doilea Război Mondial trasa existența Regatului Yemen, stat care și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman în 1918 și Protectoratul Aden, colonie britanică. La data de 26 septembrie 1962, Regatul Yemenului este zguduit de o lovitură de stat. Armata condusă de Abdullah al-Sallal îl detronează pe noul rege și imam, Muhammad al-Badr și proclamă republica. Regele fuge în Arabia Saudită, unde cere sprijinul pentru a-și recăpăta puterea. La trei zile după aceste evenimente, Sovieticii au fost primii care au recunoscut Republica Arabă Yemen și i-au furnizat echipamente militare pe măsură ce conflictul dintre republicani și regaliști a degenerat într-un război civil.
Dacă în Nord izbucnea un sângeros război civil, care a durat din 1962 până în 1970, pentru a înlătura monarhia de la putere, în sud începea un amplu proces de decolonizare. Cunoscut drept Protectoratul Aden, britanicii și-au manifestat controlul în regiune mai bine de patruzeci de ani. Revolta împotriva controlului britanic a fost inevitabilă, deși Regatul Unit garanta independența totală a noului stat, dar începând cu 1968. Începută în 1963 prin două grupări naționaliste, insurgența a continuat și a culminat cu închiderea temporară a canalului Suez în 1967, moment în care britanicii decid să se retragă complet și Republica Populară a Yemenului de Sud își proclamă independența.
Sovieticii preiau controlul în regiune
Deși cele două state au evoluat diferit după 1970, iar relațiile dintre ele au fost pe alocuri tensionate, nu au exclus niciodată unificarea. O constantă comună a rămas legătura pe care au întreținut-o cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Republica Arabă Yemen a beneficiat de tot suportul economico-militar al sovieticilor printr-un acord semnat în 1964, potrivit OpenEdition Journals. După abolirea monarhiei, noua republică a intrat într-un con de umbră pe plan internațional, fiind relativ izolată.
În schimb, pentru nou formata Republică Populară a Yemenului de Sud, devenită între timp Republica Populară Democrată Yemen, a urmat un șir lung de alianțe. Singurul stat comunist din lumea arabă și Orientul Mijlociu stabilea legături strânse cu Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, Cuba și Organizația de Eliberare a Palestinei. Noua constituție a țării a fost inspirată după cea a Germaniei de Est, ocupată de sovietici, din 1968.
Între 1970 și 1980, pe fondul descoperiri unor rezerve importante de petrol, URSS devine cel mai important partener al yemeniților din sud. Astfel, sovieticii investesc în proiecte de infrastructură, spitale, școli, modernizează armata. Pentru implicarea sa directă în reconstrucția țării, Moscova primește acces la exploatațiile petroliere și are îngăduința autorităților să pună baze pe teritoriul țării. Sovieticii vor avea pe timpul „Războiului Rece” trei baze așezate la Aden, Mukalla și Socotra, potrivit documentelor CIA.
Yemen: două sisteme de valori diferite, o țară măcinată de conflicte interne
Insabilitatea politică, accelerată de reformele Perestroika și Glasnost ale lui Mihail Gorbaciov, conducătorul URSS, în cea de-a doua jumătate a anilor 1980 au făcut ca Republica Populară Democrată Yemen să intre în colaps financiar, în lipsa finanțării externe. Nici Republica Arabă Yemen nu traversa o perioadă bună, după ani de izolare, lovituri de stat și asasinate.
Cele două sisteme diferite au lăsat punctele de vedere divergente deoparte și în noiembrie 1989, președintele Ali Abdullah Saleh din Yemenul de Nord și secretarul general Ali Salem al-Beidh din Yemenul de Sud au făcut primul pas spre unificare. Împreună au ratificat un proiect de constituție al unității, întocmit inițial în 1981, care prevedea o graniță demilitarizată, trecerea frontierei de către yemeniți pe baza exclusivă a unui card național de identitate și stabilea capitala la Sanaa. Republica Yemen a fost declarată unificată la 22 mai 1990, iar Ali Abdullah Saleh a devenit șeful statului și Ali Salim al-Beidh a fost numit șeful guvernului.
Noul sistem de conducere s-a dovedit fragil, iar conflictele nu au întârziat să apară, într-o țară măcinată de peste trei decenii de lupte interne. În mai 1994, izbucnea un nou război civil. Luptele s-au finalizat două luni mai târziu, însă țara va fi catalogată drept un pol de instabilitate regională. Abia în septembrie 1999 au avut loc primele alegeri prezidențiale libere, unde câștigător a ieșit tot Ali Abdullah Saleh. Acest fapt ce a cimentat reputația îndoielnică a țării.
Houthi nu au apărut de nicăieri și nici situația din Marea Roșie
Apariția mișcării Houthi în Yemen, cunoscută oficial ca Ansar Allah (Susținătorii lui Dumnezeu), se încadrează într-o formă de protest dus la extrem la adresa autorităților oficiale și religioase din țară. După asasinarea fondatorului Hussein al-Houthi în 2004, mișcarea avea să-i ia numele.
Membrii Houthi reprezintă ramura Zaidi a islamului șiit, o minoritate religioasă care însumează aproximativ 25% din populația Yemenului. Mișcarea vrea să ducă la capăt planul ambițios al fondatorului de a reinstaura monarhia care a fost alungată în timpul războiului civil din 1962-1970 și implicit, să obțină mai multă libertate și recunoaștere religioasă. Din 2014, Houthi controlează capitala Sanaa și o mare parte din vestul și sudul țării.
Războiul civil în curs, dintre rebelii Houthi, guvernul legitim al statului Yemen și grupările teroriste Al-Qaeda și Stat Islamic (ISIS/Daesh) au răvășit în nouă ani o țară în care lipsa conflictului produce neliniște. Legăturile mai vechi cu organizațiile palestiniene au făcut ca membrii Houthi să-și îndrepte atenția către un alt inamic: statul Israel. În momentul în care conflictul dintre Israel și Hamas a degenerat într-un război în toată regula, cu mii de victime în Gaza, retorica lumii arabe legate de asuprirea palestinienilor s-a reactivat. Astfel, un conflict local a căpătat proporții regionale atunci când rebelii Houthi au hotărât la sfârșitul anului 2023 cine are dreptul să treacă prin strâmtoarea Bab el Mandeb, poarta de intrarea în Marea Roșie către Canalul Suez, principala rută maritimă de care depinde comerțul internațional.
Organizația Maritimă Internațională estimează că până la un sfert din transportul mondial navighează pe această rută, ceea ce echivalează cu câteva miliarde de tone de marfă în fiecare an. Totodată, aproximativ 4.5 milioane de barili de petrol în fiecare zi, care provin din Golful Persic și din țările asiatice, conform U.S. Energy Information Administration. Bab el Mandeb, Marea Roșie și Canalul Suez sunt toate trei legături vitale de-a lungul rutei maritime care face legătura între Asia și Europa. Imposibilitatea de a accesa ruta cea mai scurtă obligă companiile să ocolească Africa pe la Capul Bunei Speranțe pentru a ajunge în Europa, iar această schimbare adaugă costuri suplimentare și zile în plus la timpii de livrare.
Istoria se repetă pentru cine nu o cunoaște. În 1973, după războiul de Yom Kippur, membrii arabi ai Comunității Economice Producatoare de Petrol (OPEC) au anunțat o blocare a petrolierelor care se îndreptau spre Israel din Iran, care era atunci guvernată de regimul pro-occidental al șahului Mohammad Reza Pahlavi. Navele egiptene au impus blocada de la Bab el Mandeb și au forțat înapoi multe petroliere, până când strâmtoarea a fost redeschisă câteva luni mai târziu. Evenimentele au evidențiat semnificația geopolitică continuă a strâmtorii și impactul ei critic asupra aprovizionării globale cu energie, relatează National Geographic.
Cine susține mișcarea Houthi
Pentru a putea susține tot efortul de luptă atât în războiul civil în curs dar și intervenția din golful Aden, Houthi beneficiază de suportul tacit al Iranului. Țintele principale sunt navele israeliene și mai nou, cele occidentale, ale SUA și aliațior săi. Exceptate de atacurile rebelilor sunt vasele din Rusia și China, partenerii Iranului.
Rusia a jucat un rol foarte diferit în luptele din Yemen decât în Siria și Libia. Rusia nu s-a implicat militar în conflictul din Yemen, unde Iranul sprijină rebelii Houthi, în timp ce adversarii Iranului, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, susțin guvernul de drept. Cu toate acestea, chiar dacă Moscova ar putea să nu fie implicată militar în Yemen, nu înseamnă că Rusia nu este implicată. Rusia a cerut de mult timp un dialog intern yemenit pentru a pune capăt conflictului și și-a oferit serviciile în calitate de mediator, potrivit Atlantic Council.
China a avut o abordare diferită a conflictului din Yemen și a preferat să rămână echidistantă pentru a nu-și compromite accesul la principala rută comercială care leagă Asia de Europa. Însă, oficialii chinezi au trimis peste 22 de milioane de dolari asistență pentru a contracara efectele crizei umanitare din țara arabă, arată un raport al Institutului SUA pentru Pace. În plus, chinezii speră că în momentul terminării războiului, vor putea fi principalii artizani ai reconstrucției Yemenului.
