Este lumea noastră reală sau nu? Oamenii de știință ar putea descoperi dovezi palpabile că trăim în interiorul unei simulări
Este lumea noastra reala sau e doar o iluzie? E o întrebare pe care nu a ridicat-o doar literatura SF, ci și filosofii antici sau religiile lumii. Astăzi, ipoteza simulării e avansată de vizionari, bloggări, fizicieni, It-iști și de cineaști care susțin, nici mai mult nici mai puțin, că trăim într-un joc video cu reguli, înca, necunoscute.
Trăim sau nu într-o simulare? Iată întrebarea hamletiană pe care mulţi jurnalişti şi oameni de ştiinţă şi-o pun acum, la 20 de ani de la lansarea celei mai faimoase încarnări cinematografice ale ipotezei simulării, filmul iconic Matrix. Şi poate nu e tocmai o întâmplare c-a fost anunţat un sequel în care Keanu Reeves şi Carrie-Anne Moss îşi vor relua rolurile.
Întrebarea nu îi bântuie doar pe fanii science fiction: recent, profesorul Preston Green a scris un editorial în prestigiosul New York Times afirmând că, dacă trăim într-o stimulare, ar fi mai bine să n-o ştim. Riz Virk, autorul cărţii Ipoteza stimulării, îl contrazice în publicaţia online OneZero.
Dezbaterea e veche, chiar mai veche decât am putea crede, ne spune Virk. Însă versiunile de astăzi ale ipotezei sunt bazate pe avansurile recente în tehnologia jocurilor video. Nick Bostrom a popularizat aceste idei în lucrarea sa din 2003, Trăim într-o simulare computerizată? De atunci, Elon Musk şi alţii au susţinut acest argument care pretinde că dacă o cilivizaţie ar ajunge vreodată în Punctul de Simulare, adică la abilitatea tehnologică de a crea o lume virtuală la fel de realistă ca lumea fizică, atunci acest lucru s-a întâmplat deja.
Asta înseamnă că există, probabil, mult mai multe fiinţe simulate în lumi virtuale decât creaturi aievea în realitatea de bază. La urma urmei, simulatoarele pot oricând să construiască un nou server şi să creeze alte miliarde de fiinţe virtuale. Si cum nu există o modalitate simplă de a spune dacă eşti o fiinţă simulată ori una reală, numerele şi probabilităţile ar sugera că ai mai multe şanse să faci parte dintr-o simulare. Aceast tip de raţionament se numeşte „argumentul simulării" şi l-a făcut pe Musk să speculeze că şansele să NU fii într-o simulare este de una la un miliard.
Oamenii de știință propun noi experimente care ne-ar putea releva că, de fapt, suntem într-o simulare
Conceptul e, de fapt, echivalentul modern al unei idei foarte vechi ce apare în mitul peşterii al lui Platon sau în religii estice precum budismul sau hinduismul care ne spun că trăim într-o lume iluzorie numită „maya". La rândul lor, religiile iudeo-creştine cred că faptele noastre bune şi rele sunt supravegheate de îngeri păzitori şi că mărturia lor va contribui la Judecata De Apoi.
Astăzi, nu doar tehnologia jocurilor video a devenit atât de performantă încât vom fi capabili, în curând, să ne construim propriile lumi virtuale, dar şi oamenii de ştiinţă şi experţii în tehnologie propun noi experimente şi interpretări care ne-ar putea revela că, de fapt, suntem deja într-o simulare.
Sună incredibil? Nu şi pentru fizicieni de Nobel precum George Smoot şi Leonard Susskind care cred că fizica cuantică ne spune deja că vieţuim într-o simulare şi că natura pixelată a spaţiului şi a timpului acreditează idea că populăm o lume virtuală, creată pe computer.
Fostul fizician NASA Tom Campbell şi Houman Owhadi de la Caltech au propus câteva exprimente bazate pe un fenomen cuantic care ar demonstra că trăim într-o realitate de joc video. Experimentele încearcă să demonstreze una dintre cele mai intrigante teze ale fizicii cuantice şi anume „efectul observatorului" care postulează că realitatea necesită un observator conştient şi nu doar un instrument de măsură. Lumea fizică devine posibilă doar atunci când există un participant care o observă, ca într-un joc video. Faimosul hacker George Hotz (fondatorul unei companiei de maşini self driving) a ţinut o prezentare controversată la South by Southwest, acolo unde ne-a sugerat, nici mai mult nici mai puţin, să încercăm să hackuim simularea. Deja există câţiva miliardari care îşi finanţează această evadare. Având în vedere cât de repede progresează conceptul, e posibil ca într-un deceniu să fim în stare să găsim dovezi palpabile că trăim în interiorul unei simulări.
Dar ar trebui s-o facem?
Simularea presupune ca subiecții să nu știe despre ea
Greene argumentează că simularea depinde de premiza ca subiecţii să nu ştie despre ea. Dacă ne-am da seama că trăim în Matrix, cei care au conceput reţeaua ne-ar putea eradica! Aşa că mai bine continuăm să fim ignoranţi, pentru că revelaţia sau trezirea ar putea aduce cu sine sfârşitul lumii.
Există două ipoteze principale ale simulării care pot fi înţelese prin prisma jocurilor video.
Avem, mai întâi, versiunea NPC (nonplayer characters), acolo unde toate entităţile din interiorul simulării (adică noi) sunt personaje nejucătoare, simulate artificial, care nu există în afara jocului. În acest caz, ar putea exista restricţii care ne-ar împiedica să înţelegem că suntem într-un joc video. Dacă descoperim că suntem într-o simulare şi cei care au construit-o nu vor ca noi să ştim acest lucru, ne-ar putea şterge pur şi simplu memoria. Poate că acest lucru s-a întâmplat deja de mai multe ori evident, fără ca noi să ne dăm seamă. E scenariul faimosului roman al vizionarului Philip K. Dick, The Man In the High Castle, unde personajul principal îşi amintea de un univers paralel în care naziştii câştigaseră cel de-al doilea război mondial, o cronologie ştearsă din memoria colectivă de către creatori.
Apoi, există versiunea RPG. În acest model sugerat întrucâtva şi de religiile lumii, existăm ca entităţi conştiente în afara simulării şi jucăm doar un rol sau preluăm un avatar (să-i spunem un trup) în interiorul acestei lumi. În Matrix, şi Neo şi Morpheus existau şi în interiorul simulării şi în afara ei, la fel ca şi personajele unui joc video precum World of Warcraft. Dacă suntem personaje RPG, acest lucru înseamnă că majoritatea dintre noi existăm deja ca entităţi în afara acestei simulării. Ca şi în The Matrix, nu ne dăm seama de acest lucru, pentru că simularea e atât de bună încât pare realitate. Ca şi în cazul lui Neo şi Morfeu, evadarea ar înseamna scuturarea de iluzie.
Singura modalitate ca omenirea să avanseze și să înțeleagă cu adevărat lumea înconjurătoare
Riz Virk e de părere că nu trebuie să ne temem să aflăm dacă suntem sau nu într-o simulare şi ne propune mai multe argumente:
Dacă ne gândim din perspectiva unui video game, fiecare joc modern are nivele şi ţeluri de realizat. Să înţelegi că eşti într-un joc este primul pas în te lămuri ce vrea jocul de la tine. De fapt, scopul întregului joc ar putea fi să ne dăm seama sau nu că facem parte din el.
Argumentul Matrix: dacă eşti într-o realitate RPG, atunci există posibilitatea de-a evada din simulare, de îndată ce ne dăm seama că facem parte din ea.
Argumentul religios: multe din religiile lumii exprimă ideea că suntem aici cu un scop şi că suntem monitorizaţi. Conştientizarea simulării nu ar înseamna finalul jocului. De fapt, spune autorul, toate religiile lumii au luat naştere pentru că cineva s-a uitat în afara simulării şi ne-a spus care este natura jocului. Acest lucru n-a făcut decât să ne întărească moral.
Argumentul ştiinţific: scopul ştiinţei este să ne facă să înţelegem lumea din jur. Din nefericire, de ceva timp ştiinţa a abandonat marile întrebări existenţiale. Ca şi religia sau filosofia, ea ar trebui să înţeleagă natura universului înconjurător. Aşadar, conchide autorul, răspunsul la întrebarea dacă suntem sau nu într-o simulare este crucial. De fapt, e singura modalitate ca omenirea să avanseze şi să înţeleagă cu adevărat lumea înconjurătoare.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
