Doar 20% din fundul mării a fost cartografiat, conform cifrelor din 2022 ale Administrației Naționale pentru Oceane și Atmosfere. Potrivit experților, „avem hărți mai bune cu Marte și Luna decât cu cele ale Terrei” , potrivit CNN.
Cercetătorii spun că adesea că este mai ușor să călătorești în spațiu decât să ajungi pe fundul oceanului. În timp ce 12 astronauți au petrecut împreună un total de 300 de ore pe suprafața lunară, doar trei persoane au petrecut aproximativ trei ore explorând Challenger Deep, cel mai adânc loc din ocean.
De fapt, „avem hărți mai bune ale Lunii și ale planetei Marte decât ale planetei noastre”, a declarat Gene Feldman, oceanograf emerit la NASA, care a petrecut mai mult de 30 de ani la agenția spațială.
Există un motiv pentru care explorarea adâncurilor de către oameni a fost atât de limitată: Călătoria în adâncurile oceanului înseamnă intrarea într-un tărâm cu niveluri enorme de presiune, cu cât coborâți mai mult, ceea ce reprezintă un efort cu risc ridicat. Mediul este întunecat, cu o vizibilitate aproape inexistentă. Temperaturile scăzute sunt extreme.
Submarinul dispărut în prezent transporta cinci persoane pentru a explora epava Titanicului, care se află la aproximativ 1.450 de kilometri în largul coastei Cape Cod, Massachusetts, și la aproximativ 3.800 de metri sub apă. Operată de OceanGate Expeditions, o companie privată cu sediul în statul Washington, nava turistică a pierdut contactul cu nava-mamă duminică seara.
Mulți dintre factorii care ar putea face ca nava să fie atât de dificil de localizat și recuperat sunt, de asemenea, motivele pentru care o explorare cuprinzătoare a fundului oceanului rămâne evazivă.
„Căutarea în mediul acvatic este destul de complicată, deoarece fundul oceanului este mult mai accidentat decât pe uscat”, a declarat un expert.
În cazul în care submarinul nu se întoarce la suprafața oceanului, echipele de căutare și salvare vor trebui să se bazeze pe sonar, o tehnică care folosește undele sonore pentru a explora adâncimile oceanului, pentru a-l localiza.
Primul submarin a fost construit de inginerul olandez Cornelis Drebbel în 1620, dar acesta a rămas în ape puțin adânci. A trebuit să treacă aproape 300 de ani - în urma dezastrului Titanicului - până când tehnologia sonar a început să ofere oamenilor de știință o imagine mai clară a ceea ce se află în adâncurile oceanului.
Un pas important în explorarea oceanelor a fost făcut în 1960
Un pas important în explorarea oceanelor a fost făcut în 1960, odată cu scufundarea istorică a submersibilului Trieste, în adâncul Challenger, situat la peste 10.916 metri sub apă.
De atunci, doar câteva misiuni s-au mai întors la asemenea adâncimi. Iar călătoriile sunt extrem de periculoase.
Pentru fiecare 10 metri parcurși sub suprafața oceanului, presiunea crește cu o atmosferă, potrivit NOAA. O atmosferă este o unitate de măsură care reprezintă aproape șase kilograme pe centimetru pătrat. Aceasta înseamnă că o călătorie în adâncurile Challenger poate supune un vas la o presiune „echivalentă cu cea a 50 de avioane jumbo", a precizat Feldman.
La această presiune, cel mai mic defect structural poate însemna un dezastru, a adăugat Feldman.
În timpul scufundării din 1960 a navei Trieste, pasagerii Jacques Piccard și Don Walsh au declarat că au fost uimiți să vadă creaturi vii.
„Imediat, toate ideile noastre preconcepute despre ocean au fost aruncate pe fereastră”, a spus Feldman.
În timp ce ceea ce este considerat oceanul de adâncime se întinde de la 1.000 de metri la 6.000 de metri sub suprafață, șanțurile de mare adâncime pot ajunge până la 11.000 de metri, potrivit Woods Hole Oceanographic Institution din Massachusetts. Această regiune, numită zona hadalpelagică, este denumită după Hades, zeul grec al lumii subterane. În această zonă temperaturile ajung la puțin peste zero grade și nu pătrunde lumina soarelui.
Potrivit instituției, oamenii de știință au reușit să demonstreze pentru prima dată în 1948 că există viață la o adâncime mai mică de 19.685 de metri.
Descoperirile de la Challenger Deep au fost remarcabile, inclusiv aflorimente stâncoase „viu colorate” care ar putea fi depozite chimice, amfopode supergigante asemănătoare unor creveți și Holothurieni, sau castraveți de mare, care trăiesc pe fundul apei.
Feldman își amintește, de asemenea, de propria sa încercare din anii 1990 de a zări calmarul gigant, care se ascunde în adâncurile întunecate ale oceanului. Prima înregistrare video a unei creaturi vii, care poate crește până la aproape 18 metri lungime, a fost captată în adâncurile mării, în apropiere de Japonia, în 2012, potrivit NOAA.
„Un ecosistem complet străin” a fost descoperit în 1970
O nouă lume s-a deschis, de asemenea, în anii 1970, a spus Feldman, când „un ecosistem complet străin” a fost descoperit de geologul marin Robert Ballard, pe atunci de la Woods Hole Oceanographic Institution, în Arhipelagul Galapagos.
Aceste creaturi neobișnuite - unele dintre ele strălucesc cu bioluminescență pentru a comunica, pentru a atrage prada și pentru a-și atrage partenerii - și-au creat habitate în pereții abrupți ai șanțurilor oceanice. Aceste forme de viață s-au adaptat pentru a trăi în acest mediu extrem și nu există nicăieri altundeva pe planetă. În loc să se bazeze pe lumina soarelui pentru procesele fundamentale, ele folosesc energia chimică emanată de izvoarele hidrotermale și de gurile de aerisire formate de magma care se ridică de sub fundul oceanului.
Apa de mare rece se infiltrează prin fisurile de pe fundul mării și se încălzește până la 400 de grade Celsius în timp ce interacționează cu rocile încălzite de magmă. Reacțiile chimice produc minerale care conțin sulf și fier, iar gurile de aerisire aruncă apa bogată în nutrienți care susține ecosistemul de viață marină neobișnuită grupat în jurul lor.
Cercetătorii au folosit submersibilul Alvin pentru a descoperi viețuitoare marine ciudate, pentru a studia tectonica plăcilor și fântânile hidrotermale - și pentru a explora Titanicul în 1986, după ce Ballard a localizat faimoasa epavă a navei.
Cercetătorii de la WHOI și NASA au colaborat pentru a dezvolta vehicule subacvatice autonome fără echipaj care pot coborî prin terenul dificil al șanțurilor și pot rezista la presiuni de peste 1.000 de ori mai mari decât cele de la suprafața oceanului. Vehiculele pot investiga diversitatea vieții din interiorul șanțurilor și, de asemenea, ar putea ajuta oamenii de știință să exploreze în viitor oceanele de pe lunile din jurul lui Jupiter și Saturn.
Dintr-o perspectivă strict științifică, excursiile turistice pe fundul oceanului nu contribuie prea mult la înțelegerea misterelor oceanului.
„Oamenilor le plac superlativele”, a mai spus un expert.
Motivul pentru care doar 20% din fundul mării a fost cartografiat este reprezentat de costuri
Dar doar „un procent foarte mic din adâncurile oceanului a fost văzut de ochii omului, iar o cantitate foarte, foarte mică din fundul oceanului a fost cartografiată”, a adăugat el.
Motivul se reduce în mare parte la costuri. Ambarcațiunile echipate cu tehnologie sonar pot genera cheltuieli exorbitante. Numai combustibilul poate costa până la 40.000 de dolari pe zi.
Cu toate acestea, există în prezent un efort în curs de desfășurare pentru a crea o hartă a fundului oceanului, numită Seabed 2030.
Cu toate acestea, există lacune uriașe în ceea ce se știe despre adâncurile marine. Din cele 2,2 milioane de specii despre care se crede că există în oceanele Pământului, doar 240.000 au fost descoperite de oamenii de știință, potrivit Ocean Census. Cu toate acestea, este imposibil să știm cu certitudine câte creaturi marine există
„Putem face estimări tot timpul, dar apoi... te duci într-un loc nou și descoperi o specie cu totul nouă sau un mod de viață cu totul nou”, a spus el.
„Avem hărți mai bune ale suprafeței lunare decât ale fundului mării, deoarece apa de mare este opacă la radar și la alte metode pe care le folosim pentru a cartografia uscatului. Cu toate acestea, 150 de ani de oceanografie modernă au dus la o mai bună înțelegere a multor aspecte ale oceanului, cum ar fi viața pe care o conține, chimia sa și rolul său în sistemul Pământului. Cartografierea oceanului ne ajută să înțelegem modul în care forma fundului oceanului afectează curenții oceanici și unde apare viața marină. De asemenea, ne ajută să înțelegem riscurile seismice. Așadar, este o știință fundamentală de bază de o importanță covârșitoare pentru bunăstarea umană”, a declarat ecologistul marin Alex Rogers, profesor de biologie la Universitatea Oxford din Marea Britanie.
Editor : Bianca Chirilă
