Un summit sinucigaș sau expresia unei „doctrine Trump”? Răspunsul experților

Summitul Trump-Putin a provocat reacții dure în SUA. Criticile față de poziția liderului de la Casa Albă față de Vladimir Putin pot fi considerate însă o „furtună într-un pahar cu apă” sau redau o situație deosebit de gravă? Iată câteva răspunsuri ale experților în relații internaționale.

Istoria secolului trecut nu duce lipsă de perspective antagonice pe tema întâlnirilor americano-rusești la cel mai înalt nivel.

Publicația TIME amintește că, în 1945, președintele american Franklin Roosevelt a fost acuzat că „s-a vândut” lui Stalin la Conferința de la Yalta, momentul istoric crucial care a aruncat Europa de Est sub talpa Uniunii Sovietice. Ani mai târziu, John F. Kennedy recunoștea că nu fusese pregătit pentru summitul din 1961 de la Viena, unde președintele american s-a întâlnit cu Nikita Hrușciov. Apoi, arc peste timp, întâlnirea dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov din 1986, în capitala Islandei, a fost privită în SUA drept un eșec absolut. Mai departe: 2001, Geroge W. Bush era pus la stâlpul infamiei după întâlnirea sa cu Vladimir Putin, când declarase că se uitase în ochii președintelui rus și descoperise un „om demn de încredere”.

Unde se situează summitul dintre Donald Trump și liderul de la Kremlin în această vitrină istoriografică?

„Niciodată nu am avut un președinte care să plece în străinătate pentru a critica aliații NATO și a-i pune într-o situație stânjenitoare. Niciodată, președinții noștri nu au plecat într-un turneu străin ca să-i califice pe aliați drept dușmani. Și niciodată nu am avut un președinte care, organizând o conferință comună de presă cu un lider rus, să împartă vina, din perspectiva lui, în mod egal, și să-și dedice o mare parte a timpului în a învinovăți Departamentul de Justiție și serviciile de informații”, este de părere William Pomeranz, directorul adjunct al Instutului Kennan, care spune că Donald Trump a „spulberat” toate „convențiile de leadership” ale funcției de șef al statului.

Evelyn Farkas, de la think tank-ul Atlantic Council: „Am anticipat că acest summit va fi o idee proastă și că va fi o victorie pentru Putin. Dar faptul că președintele nostru s-a aliat cu serviciile ruse de informații - care s-au implicat în alegerile noastre și plănuiesc un atac la adresa infrastructurii noastre critice - este într-adevăr uluitor”.

Atunci când Trump l-a „curățat” pe Vladimir Putin de orice vină, liderul american a comis o „abatere de la datorie”, crede un alt expert Atlantic Council, R. Nicholas Burns. „Este un moment josnic în președinția modernă”, subliniază el.

„Președintele și-a provocat multe daune ca imagine internațională. Aliații noștri vor analiza această călătorie și vor vedea numai cum s-a luat la «trântă» cu Angela Merkel și cu premierul Theresa May, cum a înjosit NATO, cum a numit UE un inamic al SUA și cum, la final, i-a oferit dictatorului rus un uriaș permis de trecere (...) Deci, credibilitatea noastră este diminuată”, atrage atenția Burns.

De cealaltă parte, cunoscutul analist american George Friedman are o altă optică asupra a ceea ce el numește „Doctrina Trump”.

„La fel ca doctrinele preşedinţilor de dinainte, cea a lui Trump este dictată de provocările aflate în prezent în faţa Statelor Unite. SUA au trimis în lume forţe militare numeroase. S-au angajat în confruntări în Orientul Mijlociu şi s-au desfăşurat în Polonia şi România pentru a contracara potenţiale mişcări ruseşti. US Navy este implicată în operaţiuni necombatante în Marea Chinei de Sud. Iar forţele americane rămân pregătite să atace Coreea de Nord dacă ar fi necesar. Capabilităţile militare americane sunt răspândite prin lume, au fost desfăşurate în numeroase spaţii, iar aceasta creează o problemă. Statele Unite nu pot susţine lupte intense în toate aceste teatre de operaţiuni simultan. Izbucnirea unui război într-un teatru de operaţiuni ar reduce capacitatea militară americană într-un alt teatru, crescând probabilitatea ca o altă putere să profite de pe urma acestui punct slab. Dată fiind multitudinea situaţiilor potenţiale de confruntare, precum şi dispersia largă a forţelor americane, evitarea confruntării militare este esenţială”, scrie Friedman într-o analiză din Geopolitical Futures, preluată de Agerpres.

„Prin urmare, singurul răspuns eficient în faţa acestor crize este diplomaţia. Să vedem cazul crizei nord-coreene. SUA puteau răspunde Phenianului pentru dezvoltarea armelor nucleare printr-una din trei modalităţi: lansarea unui război, acceptarea pasivă a situaţiei sau negocierea. Trump a ales singura opţiune pe care putea s-o aleagă, aceea de a încerca să ajungă la o anumită înţelegere cu Coreea de Nord. În cazul Rusiei, Trump a avut o paletă de opţiuni similară: agresivitatea, pasivitatea sau diplomaţia. Având însă în vedere implicarea Rusiei în Siria, un spaţiu unde şi SUA sunt angajate militar, precum şi ameninţarea potenţială la adresa Europei de Est şi Caucazului, Trump a trebuit să ia drumul diplomaţiei, fapt care explică întâlnirea lui cu Vladimir Putin. În acest stadiu, intrarea într-un război este o opţiune periculoasă pentru SUA. Lansarea unor ameninţări directe este de asemenea inacceptabilă, întrucât intenţiile adversarilor săi sunt într-o anumită măsură imprevizibile. Soluţia este menţinerea prezenţei şi evitarea confruntărilor militare prin angajarea unor negocieri extinse în urma cărora s-ar putea obţine ceva, sau să nu se obţină nimic, dar care diminuează ameninţarea militară. (…) O doctrină nu trebuie neapărat să funcţioneze pentru a fi o doctrină. Un preşedinte nu trebuie neapărat să fie conştient de consistenţa şi logica poziţiei pe care o exprimă. Politicile sale pot fi orientate de o strategie, dar nevoia pentru această strategie derivă din realitate. Atunci când Trump şi-a preluat mandatul, probabil el nu s-a aşteptat ca după primul an al preşedinţiei sale să îl viziteze pe Kim Jong-un. Însă evenimentele l-au obligat să o facă. Este posibil ca Trump să fi dorit impunerea de taxe vamale împotriva Chinei încă de dinainte să fie învestit. Însă a făcut acest lucru ca urmare a realităţii care i s-a prefigurat. Indiferent dacă aceste acţiuni au fost sau nu planificate doar de preşedinte, există o logică în modul în care Trump manevrează politica externă. Iar acest lucru nu este întru-totul diferit de modul cum au procedat alţi preşedinţi sau lideri mondiali. Ei vin la preluarea funcţiei cu politici care sunt pur şi simplu lucruri pe care doresc să le facă. Apoi sunt loviţi de realitate, renunţă la politici şi încep să acţioneze tactic. Dacă lumea este coerentă, atunci şi acţiunile în perspectivă capătă o coerenţă. Aceasta este realitatea din care decurge o doctrină. În cazul lui Trump, această doctrină presupune diminuarea riscurilor militare, folosirea instrumentelor de presiune economică şi ignorarea părerilor exprimate de alte guverne şi de opinia publică globală”, mai argumentează George Friedman.