Pentru italieni, primăvara lui 2020 va rămâne în amintire drept anotimpul morții. Țara lor deține primul loc în Europa la numărul de decese provocate de coronavirus.
„Acesta este un mesaj din partea administrației municipale. Amintiți-vă că este esențial să rămâneți acasă. Mulțumim.”
Dacă străzile din Alzano Lombardo sunt tăcute, în spitale e multă agitație. Medicii sunt cei care trebuie să se descurce când măsurile de izolare au fost impuse prea târziu, iar testele sunt prea puține.
Medic: „Da, dar noi avem COVID acum...”
250 dintre cele 300 de paturi din spital sunt ocupate de pacienți cu coronavirus. Nu mai e loc și pentru alții, care au făcut de asemenea boala și ar avea nevoie de tratament. Silvia Vanalli conduce o echipă de trei oameni pe tura de zi. I s-a spus să se aștepte la pacienții în vârstă, dar majoritatea celor pe care îi tratează au sub 65 de ani.
Medic: „Când ajung acasă e și mai rău. Sun în continuu la serviciu să văd dacă asistentele mai tinere se descurcă. Dacă au cele trebuie, dacă se simt bine? Pur și simplu mă simt mai bine dacă sunt la spital.”
O asistentă tânără, care abia a început să lucreze la ATI, e plină de speranță.
Asistentă: „El e un pacient nou, a ajuns aici aseară la 10:30. L-am ținut întins așa, pe abdomen, și, potrivit ultimilor indicatori, e mai bine! Să-i ținem pumnii! La început ai speranțe atât de mari! Pe urmă, când începi să vezi cum pierzi pacienții, începi să simți un gol cum crește în interior.”
La 69 de ani, acest medic se pensionase, dar s-a întors ca să ajute.
Medic: „Am fost la urgențe chiar acum câteva momente, am intubat un pacient care este și angajat al spitalului. E tot acolo, așteaptă să se elibereze un pat aici. Așteaptă.”
Silvia primește un telefon de la o femeie care vrea să-l întrebe pe doctor ce mai face mama ei.
-N-am contactat-o mai devreme?
-Am încercat să o sunăm ieri.
-Bună ziua, am încercat să vă sunăm ieri. Din păcate, nu avem vești bune. A murit ieri după-amiază. Am făcut tot ce-am putut ca să o ținem în viață, dar…
-Silvia?
-Da.
-Ce poate să facă acum, nu poate veni să-și vadă mama, nu?
-Îmi pare atât de rău.
Nu poate s-o consoleze pe femeie, așa că Silvia nu poate decât să asculte și să-i dea singurul sfat pe care i-l poate da.
-Ascultați-mă. Trebuie să sunați la casa de pompe funebre, dumneavoastră nu puteți veni la spital.
Nu-i pot vedea pe cei dragi nici măcar după ce mor. Mor atât de mulți oameni, și apoi rămân aici cu zilele până când pompele funebre reușesc să vină să-i ridice. Și înmormântările sunt cu atât de puțină lume.
-Tatăl nostru, care ești în ceruri…
O familie în doliu.
-Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.
Pentru această femeie, de 75 de ani, nu a mai fost loc la spital.
-La revedere, odihnește-te în pace.
-A murit acasă, fără măcar să fie testată, dar cu toate simptomele.
-Până ce a luat virusul, zâmbea într-una.
-Nu prea aproape!
Angajații de la pompe funebre au enorm de lucru. Pentru fiecare om care moare este nevoie de un sicriu căptușit cu zinc, ca să aibă loc contaminări. În plus, rămân fără locuri în cimitir.
Acești soldați au primit misiunea să preia corpurile oamenilor care au murit și să-i ducă la crematoriu, în altă parte.
Înapoi la spital, asistentele își trag speranță din fiecare pacient pe care reușesc să-l salveze.
-Și el? El a venit ieri. Deci a venit ieri, iar acum, după ce a fost sedat, e mult mai bine. Mult mai bine!
-Se simte mult mai bine! Bravo!
Câteodată, recunoștința familiilor e pur și simplu prea mult.
-Vor să mulțumească pentru fiecare lucru pe care-l facem. Pentru energia cu care ne facem treaba, pentru curaj. Mă iertați, îmi dau lacrimile.
Asistentele se pregătesc să plece acasă. Fac loc oamenilor de serviciu, a căror muncă e la fel de importantă. Fac curățenie, în așteptarea următorul schimb. În ce oamenii din nordul Italiei se simt îndoliat în această primăvară sumbră. Se roagă ca acest anotimp al morții să treacă.
Editor web: A.P.