Rusia domină Marea Neagră după ce a investit miliarde în sistemele de armament

După destrămarea URSS, bazinul Mării Negre a fost neglijat deopotrivă de România şi de NATO, cum, de altfel, fusese neglijată aproape 20 de ani şi capacitatea Rusiei de a reveni la ambiţiile ei imperialiste. După anexarea Crimeei, a devenit evident că Moscova nu se va opri, iar ţinta sa este deţinerea controlului militar total asupra Mării Negre. Acest lucru devine tot mai mult o realitate.

Marea Neagră, Marea Baltică, estul Mediteranei, zona Arcticii – patru regiuni strategice şi tot atâtea locuri în care apar „bule” ruseşti, mai mici sau mai mari.

În limbajul analiştilor şi strategilor militari, bulele sunt codificate drept A2/AD. Iar concret este vorba de zone de excludere aeriană, de perimetre securizate şi cvasi-impenetrabile, în care forţele armate inamice nu doar că nu pot conduce atacuri-surpriză, dar nu îşi mai permit nici să planifice vreo formă de atac. Cel puţin nu fără să îşi asume pierderi grele.

A2/AD nu este propriu-zis o super-armă, ci o reţea complexă, care cuprinde radare avansate, sisteme de război cibernetic şi electronic, baterii de rachete (navale, amplasate la sol şi aeropurtate). Este un sistem defensiv, dar care prezintă suficiente elemente ce l-ar plasa la graniţa defensiv-ofensiv. Motivul? Raza de acţiune a unei asemenea bule se poate întinde până la 5-600 de kilometri. Este, de aceea, previzibil ce avantaje strategice ar oferi un „şirag” de bule A2/AD, în măsura în care ar exista un stat capabil să-l pună în operă.

Dar ce ar însemna pentru forţele armate ale unei ţări incursiunea într-un perimetru acoperit de sistemul A2/AD? În ultimii aproape trei ani, presa internaţională a consemnat câteva situaţii de acest tip. Unul dintre cele mai elocvente cazuri a fost cel al distrugătorului american USS Donald Cook. În primăvara anului 2014, nava se afla în apele internaţionale din Marea Neagră, când un avion de vânătoare rusesc de tipul Su-24 s-a apropiat fără să fie reperat şi a trecut de 12 ori deasupra USS Donald Cook, într-un zbor agresiv, executat la joasă înălţime. Acest lucru se explică prin faptul că aparatura de la bordul navei americane a fost bruiată de sistemele electronice folosite de ruşi. Practic, USS Donald Cook ajunsese să navigheze în orb, nefiind capabilă să anticipeze apariţia inamicului şi nici să folosească sistemele de rachete pentru un eventual răspuns.

Năvodul invizibil de la Marea Neagră şi Mediterană

Într-o analiză publicată recent, The National Interest (TNI) pune în lumină cât de radical pot schimba aceste bule echilibrul de forţe într-o anumită regiune. Iar în vizor sunt cele două mari puteri din bazinul Mării Negre - Rusia şi Turcia. 

Marea Neagră este, prin tradiţie, de importanţă strategică pentru România. În ultimii ani, regiunea a fost marcată de o consolidare, fără precedent după Războiul Rece, a prezenţei militare ruse.

După anexarea Crimeei, strategii ruşi au amplasat aici un complex de armament care ar trebui să împingă mult în largul mării „ochii”, „urechile” şi puterea de foc a flotei ruse.

Începând cu anul 2014, Moscova a anunţat un program de modernizare a flotei de la Marea Neagră de peste 2,4 miliarde de dolari, a amplasat mai multe tipuri de rachete pentru consolidarea apărării anti-aeriene, dar şi staţii radar şi echipamente de război electronic. Practic, arată cei de la TNI, ruşii au „tranformat Crimea în epicentrul unei zone A2/AD aproape impenetrabile, la Marea Neagră”.

Şi îl citează, mai departe, pe generalul Valeri Gerasimov, şeful Statului Major al armatei ruse: „Flota Mării Negre ar trebui să fie capabilă – şi a demonstrat-o deja – să distrugă o potenţială forţă amfibie inamică încă din stadiul în care aceasta se află pe drum, începând din porturile de îmbarcare”.

Ar fi acest lucru posibil? The National Interest citează tot din spusele generalul Gerasimov: „Flota Mării Negre deţine toate mijloacele esenţiale de recunoaştere capabile să identifice ţinte aflate la 500 de kilometri distanţă, ca şi mijloacele de atac”.

Iar situaţia se complică şi în estul Mediteranei. Acolo, Moscova a amenajat o altă bulă A2/AD, ceea ce, printre altele, face mai simplu de decifrat interesul atât de puternic al lui Vladimir Putin pentru războiul din Siria.

În toamna lui 2015, Kremlinul a anunţat startul unor operaţiuni militare de amploare alături de forţele regimului Assad. Intensitatea bombardamentelor conduse de Rusia şi lipsa de discriminare cu care avioanele sale au atacat zonele populate de civili au atras furia comunităţii internaţionale, însă acest lucru a avut ecouri slabe la Moscova. Pentru strategii de la Kremlin, portul Tartus şi, în general, litoralul sirian au devenit avanposturi vitale pentru proiectarea forţei militare în lume, la parametri stabiliţi de preşedintele Putin.

Dar dincolo de sporirea ameninţării ruse la Marea Neagră şi Marea Mediterană, în ce fel s-a schimbat tabla de şah geopolitică, după anexarea Crimeei şi implicarea masivă în războiul sirian?

Potrivit generalului Valeri Gerasimov, citat de agenţia Tass, dacă după căderea URSS flota rusă devenise inferioară celei turce la Marea Neagră, situaţia s-a schimbat.

„Marele absent al Summitulului de la Varşovia”

Realitatea este că Marea Neagră a devenit foarte târziu o preocupare semnificativă pentru aliații României, iar în momentul de față încă ne aflăm în faza analizelor și proiectelor.

Pentru Rusia, ezitările partenerilor NATO cu privire la Marea Neagră, capacitatea limitată a Bucureștiului de a fi convingător pe acest dosar, dar probabil şi coeziunea mai redusă a statelor NATO riverane la Marea Neagră decât a celor riverane la Baltică au constituit o oportunitate majoră. Pe care Moscova a fructificat-o.

În ultima vreme, însă, România a dat impresia că încearcă să ardă etapele și să recupereze cât mai mult din ceea ce s-a irosit, ca timp şi ca eforturi diplomatice. Așa a stat probabil situaţia în ceea ce priveşte ideea cunoscută publicului larg drept "flota NATO de la Marea Neagră".

Mediatizat anul trecut, deși informațiile oficiale au fost tot timpul puține, subiectul a devenit și mai cunoscut după ce Bulgaria a dat semnale contradictorii, iar în final a anunțat că nu intră în asemenea ecuații. Era înaintea Summitului NATO de la Varșovia, din 8-9 iulie 2016, de la care România avea așteptări ridicate pe dosarul Marea Neagră.

Ce s-a obținut în cele din urmă? "Deşi prezentă în câteva articole (uneori alături de Marea Baltică), Marea Neagră rămâne marele absent al Summitului de la Varşovia. Options for a strengthened NATO air and maritime presence will be assessed – zice Comunicatul final. Partea plină e că s-a sugerat importanţa Mării Negre şi nevoia operaţionalizării acesteia, partea goală e că Declaraţia nu a cuprins afirmaţiile tranşante, clare şi fără echivoc legate de Marea Neagră, unele sugerate anterior de însuşi Secretarul general al NATO", scria, imediat după Summitul din Polonia, profesorul Dan Dungaciu, președintele Fundației Universitare a Mării Negre. 

Între timp, s-au făcut câţiva paşi în direcţia întăririi prezenţei aliaţilor în zonă. „Am discutat prezenţa noastră în regiunea Mării Negre. Am completat poziţia noastră de forţă regională în aer şi terestru, pe baza unei brigăzi multinaţionale din România. Opt aliaţi sunt dispuşi să ofere personal pentru brigadă, iar cinci aliaţi au promis forţe terestre şi aeriene pentru instruire şi poliţie aeriană. Astăzi am fost de acord cu două noi măsuri suplimentare maritime, o prezenţă navală crescută a NATO în Marea Neagră, pentru exerciţii de antrenament îmbunătăţite şi situaţii de avertizare şi o funcţie de coordonare maritimă pentru forţele navale prezente care operează cu alte forţe aliate în regiunea Mării Negre”, a anunţat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, în februarie a.c.

Drumul e însă unul lung, dar în faţa unei Rusii angajată contracronometru în cursa pentru dominaţia totală în Marea Neagră, României şi aliaţilor ei din NATO nu le rămân prea multe opţiuni în afara celei de a trata acest bazin în logica vremurilor actuale. 

Dincolo de prietenii. Competiţia ruso-turcă

În acest condiţii, o altă întrebare care se ridică este: Ce va face Ankara?

Potrivit unor experţi citaţi de TNI, Turcia va trebui să intre în această cursă a înarmării pentru A2/AD, căci bulele ruseşti de la Marea Neagră şi de la Mediterană o afectează direct. E o situaţie deloc uşor de digerat pentru autorităţile turce. De ce? O decizie în acest sens va însemna, arată specialiştii, regândirea unor strategii şi redirecţionarea unor fonduri, va însemna renunţarea la o parte din ambiţiile privind configurarea unor platforme pentru proiectarea forţei sale şi concentrarea pe contracararea ruşilor.

Dar ar mai avea sens o asemenea piruetă, de vreme ce relaţiile dintre Moscova şi Ankara sunt pe o traiectorie ascendentă? Îmbunătăţirea lor a fost accelerată de tentativa eşuată de puci împotriva preşedintelui Recep Erdogan, iar liderul de la Kremlin are, la rândul său, nevoie de aliaţi, într-o perioadă în care se află sub sancţiuni internaţionale pentru anexarea Crimeei şi în care a fost ţinta a numeroase acuzaţii pentru măcelul făcut de militarii săi în Siria, mai ales în Alep. „(...) cu o impredictibilitate în creştere şi o agresivitate pe măsură, Moscova este pe punctul de a stabili două zone A2/AD foarte puternice, flancând Turcia de la nord la sud, limitând sever capacitatea Turciei de a face manevre pe mare şi în aer. Ca atare, partea turcă ar trebui să îşi reformuleze strategia navală, asigurându-şi propriile capacităţi A2/AD pentru a pretinde şi a-şi exercita controlul pe mare”, scrie TNI. Experţii citaţi de publicaţie arată că Turcia a făcut totuşi unele progrese în ceea ce priveşte dotarea cu componente necesare construirii acestei bule A2/AD.

Însă Ankara nu trebuie să fie cu ochii numai pe Moscova, ci şi pe Washington. Iată ce mai remarcă TNI: incertitudinile deschise de noua administraţie americană asupra viitorului NATO şi a arhitecturii de securitate din vecinătatea Turciei ar impune construirea cât mai grabnică a unei bule A2/AD. În plus, un asemenea efort, care ar putea atrage şi sprijinul aliaţilor europeni, ar veni în întâmpinarea solicitărilor preşedintelui Donald Trump, ca Europa să crească contribuţiile la propria securitate.