Pe măsură ce anul 2023 se apropie de final, o senzație tot mai mare de panică se răspândește în Europa. Atenția mare acordată conflictelor interne din UE, precum cele iscate în jurul politicilor climatice și războaielor din Gaza și Ucraina, ascunde o evoluție mult mai tulburătoare: o apropiere între partidele de centru-dreapta și extrema dreaptă, în special în cazul subiectelor legate de identitate, imigrație și islam, scrie Hans Kundnani, cercetător al Institutului Regal pentru Afaceri Internaționale de la Londra, pentru New York Times. Cu alegerile europene la ușă, posibilitatea de a avea o Uniune Europeană de extremă dreapta, ceva ce până de curând era de neconceput, nu mai pare doar o fantezie.
În timp ce în Ucraina nu a apărut niciun semn că luptele se vor opri prea curând, premierul maghiar Viktor Orban și-a sporit eforturile de a limita sprijinul pe care UE îl poate oferi Ucrainei; între timp, i s-a alăturat în această misiune și Robert Fico al Slovaciei.
Iar în Olanda, în urma unui rezultat încă și mai șocant, partidul de extremă dreapta al lui Geert Wilders a ajuns cea mai puternică forță din parlamentul țării. Chiar dacă nu va reuși să formeze un guvern, câștigarea alegerilor ar putea tulbura și mai mult apele în Europa.
În ultimii 10 ani, politicile europene s-au raportat în mare parte la opoziția dintre liberalism și autoritarism. În timpul crizei refugiaților din 2015, spre exemplu, cancelarul german Angela Merkel și Orban erau văzuți ca adversari politici – ea era reprezentanta liberalismului, el al iliberalismului.
Totuși, partidele lor, Uniunea Creștin-Democrată de centru-dreapta și Fidesz de extremă dreapta, se aflau în același grup în Parlamentul European, Partidul Popular European (PPE). În alte cuvinte, erau aliați politici – Fidesz a fost suspendat din grup în 2019 și a părăsit grupul cu totul în 2021.
De atunci și până în prezent, apropierea dintre centru-dreapta și extrema dreaptă în Europa a mers și mai departe. Lecția pe care partidele de centru-dreapta au învățat-o din ascensiunea populismului de dreapta a fost că trebuie să adopte o parte din retorica și politicile sale.
La rândul lor, unele partide de extremă dreapta au devenit ceva mai moderate în anumite privințe. La nivel național, partide din cele două tabere au guvernat în coaliție, atât în mod oficial, cum s-a întâmplat în Austria și Finlanda, câț și neoficial, cum a fost cazul în Suedia.
Însă cel mai bun exemplu al acestei apropieri îl reprezintă relația armonioasă dintre mișcarea europeană de centru-dreapta și Giorgia Meloni, liderul partidului post-fascist Frații Italiei, care a devenit prim-ministrul Italiei.
De îndată ce Meloni a arătat că nu va perturba politica economică UE și că va sprijini Ucraina, PPE a fost dispus să lucreze cu ea – iar liderul partidului, Manfred Weber, a căutat chiar să formeze o alianță cu Meloni.
Mișcarea europeană de centru-dreapta nu are o problemă cu extrema dreaptă - doar cu cei care sfidează UE
S-a dovedit că mișcarea de centru-dreapta nu are o problemă cu extrema dreaptă – are o problemă doar cu cei care sfidează instituțiile și pozițiile UE.
Cele două părți pot fi de acord în multe privințe, de fapt – o situație care este cât se poate de evidentă când vine vorba de politica imigrației. În contrast cu imaginea sa progresistă, UE a căutat, la fel ca Donald Trump, să ridice un zid – în cazul Europei, în Mediterana – pentru a-i opri pe imigranții care ajungeau pe malurile sale.
Din 2014, peste 28.000 de oameni au murit în încercarea lor disperată de a ajunge în Europa. Observatorul Drepturilor Omului a spus anul acesta că politica UE ar putea fi rezumată în trei cuvinte: „Lăsați-i să moară.”
În timp ce primea milioane de refugiați din Ucraina, UE a plătit regimuri autoritare care conduc țări din nordul Africii să îi oprească pe imigranții din Africa sub-sahariană în drumul lor spre Europa – de multe ori, în cel mai violent mod posibil.
Prin acest tip grotesc de externalizare a sarcinii, UE poate continua să insiste că protejează drepturile omului, o politică ce stă la baza imaginii sale.
În această privință, centru-dreapta și extrema dreaptă se sincronizează perfect. În luna iulie, Meloni s-a alăturat președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și prim-ministrului olandez Mark Rutte pentru a semna un astfel de acord cu Tunisia.
Extrema dreaptă din zilele noastre nu mai vorbește doar în numele națiunii, ci și în numele Europei: ei au o viziune a unei civilizații albe, creștine care este amenințată de străini, în special de musulmani.
În ultimul deceniu, în timp ce UE s-a văzut încercuită de pericole, nu în ultimul rând din partea Rusiei, au apărut dezbateri neîncetate despre „autonomie strategică”, „suveranitate europeană” și o „Europă geopolitică”.
Personaje precum președintele francez Emmanuel Macron au început chiar să ilustreze politicile internaționale drept o ciocnire a civilizațiilor în care o Europă unită și puternică trebuie să se apere.
În această privință, ideile lui Macron nu sunt foarte diferite de cele ale unui personaj ca Wilders din Olanda, care vorbește despre amenințările cu care se confruntă civilizația europeană. Mulți se tem că succesul său electoral ar putea fi începutul unei schimbări majore de direcție spre dreapta politică în alegerile pentru Parlamentul European de anul viitor.
Acest lucru i-ar da extremei drepte destulă putere cât să influențeze următoarea Comisie Europeană încă și mai mult decât cea din prezent – atât direct, dacă politicieni de extremă dreapta ajung să ocupe poziții de top, cât și indirect, folosindu-se de mișcarea de centru dreapta pentru a-și îndeplini obiectivele.
Editor : Raul Nețoiu
