Video Exclusiv Mărturie emoționantă a unui asistent medical la terapie intensivă: „Atunci, dincolo de mască și vizieră, mi-au dat și mie lacrimile”
Laurențiu Codescu locuiește de 20 de ani la Milano. Este asistent la terapie intensivă într-un spital din Milano și a fost martor la tot infernul prin care a trecut Italia în ultimele două luni. „A venit un tren peste noi, a fost un soi de Blitzkrieg. Mi-a fost teamă”. Românul a povestit pentru Digi24 ce a văzut acolo, în prima linie a luptei cu pandemia. Iată mărturia lui:
„A venit un tren peste noi. În termeni militari, a fost un soi de Blitzkrieg. Am văzut cum mureau efectiv, în prima săptămână nu mai avem loc la morgă, puneam morții pe jos. Situații cumplite pe care nu le-am mai trăit și nu le-am mai întâlnit”. Așa își începe Laurențiu Codescu relatarea. Apoi continuă să meargă pe firul impresiilor și amintirilor:
„Ne-am adaptat și organizat din mers.
Totul pustiu, orașul pustiu, doar sirenele ambulanțelor sfâșiau tăcerea, o întrecere între sirene de ambulanță, atât auzeai.
Mi-a fost teamă. Să nu mă infectez, să nu mă îmbolnăvesc și să nu mai pot face ce fac acum.
Ne simțim ca într-un război, suntem în linia 1. Pe front. Este diferit de ce am întâlnit până acum. Și medicii cu experiență, și noi asistenții cu experiență am fost surprinși de rapiditatea și agresivitatea virusului.
Ești efectiv ca un soldat. Îmbrăcat în combinezon sau în halat dublat, vizieră, mască și cu cea mai importantă armă: cunoștințele noastre medicale.
Ce spun oamenii înainte de intubare?
N-o să credeți, ultima pacientă ne-a cerut ea să o intubăm. Avea pe cap o cască CPAP, e ca un clopot, acolo se transpiră, se lăcrimează, buzele sunt arse și uscate, nu te poți atinge, pacienta ne-a rugat să o intubăm. Se ajunge la situații de genul acesta.
Noi suntem interfața între medici și pacienți, între pacienți și monitoare.
Suntem mâna care uneori reușește să salveze vieți, ca la înec. Pe unii îi prinzi de păr ca să-i salvezi, am avut mulți pacienți pe care i-am prins de păr și i-am tras la mal.
Ce spun oamenii când se trezesc din comă?
Cele mai frumoase sentimente le-am trăit la trezirea bolnavilor. Sunt emoții care îmi vin acum în minte, cum să vă spun... Am avut două situații în care am fost direct implicat.
Una dintre paciente mi-a cerut apă când s-a trezit. Când i-am dat apă, a savurat paharul ăla cu apă repetând la nesfârșit: „Ce bună e...”. Am rămas mirat și am avut un sentiment de bine, de satisfacție și de frumos.
Am mai avut un pacient, pe care îl mai vizitez și acum pe secție, când pot, care atunci când s-a trezit și i-am spus că a scăpat, a început să-și aducă aminte și a început să plângă încetișor. Un bătrânel la 60 și ceva de ani. Atunci, dincolo de mască și vizieră, mi-au dat și mie lacrimile. Pentru că realiza că e viu și că a scăpat dintr-o strânsoare a morții din care nu toți scapă.
Se lucra după protocoale bine stabilite, era ca un ceas care mergea înainte... Totul s-a schimbat, am trecut de la medicina vârf de floretă, am trecut la alte arme, la mitralieră.
Pericolul nu a trecut, ne putem aștepta la valul doi, dacă nu respectăm regulile.
Am perceput totul ca pe o schimbare, viețile noastre nu vor mai fi la fel...
Trebuie să ne schimbăm noi atitudinea, să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă”.
Editor web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
