Căutarea submersibilului Titan care a dispărut în timp ce ducea cinci persoane pentru a studia epava Titanicului a atras atenția asupra altor salvări la mare adâncime, relatează ABC News. O operațiune de succes a avut loc în urmă cu cincizeci de ani, când doi marinari britanici rămași captivi într-un submersibil, la mai mult de 480 de metri adâncime, au fost aduși la suprafață după mai bine de 84 de ore, și cu doar 12 minute înainte ca oxigenul să se termine.
Eforturile de salvare anterioare - de la un submarin în largul Irlandei, până la un altul în largul coastei New Hampshire - au oferit o oarecare speranță familiilor celor care erau la bord. Dar unele dintre aceste operațiuni nu au fost la fel de complexe, precum efortul de căutare a submersibilului Titan. Acestea se aflau în ape mai puțin adânci și, în mai multe cazuri, erau vehicule subacvatice mult mai mari. Unele cazuri s-au încheiat cu decese în rândul persoanelor de la bord, dacă nu chiar cu toate persoanele murind, acest lucru demonstrând riscul inerent de operare în adâncurile oceanului.
Submersibilul Pisces III
În urmă cu cincizeci de ani, doi marinari britanici au rămas captivi într-un submersibil de adâncime, la mai mult de 480 de metri sub suprafața Oceanului Atlantic, confruntându-se cu o soartă incertă, în timp ce o echipă internațională se străduia să găsească o modalitate de a-i salva.
Viețile celor doi marinari - Roger Chapman și Roger Mallinson -, au atârnat de succesul misiunii, care s-a dovedit a fi cea mai amplă și complexă operațiune de salvare subacvatică cunoscută.
Demersurile întreprinse ilustrează dificultatea operațiunilor de salvare în apă de mare adâncime.
Calvarul lui Chapman și Mallinson a început în timp ce lucrau la amplasarea unui cablu telefonic transatlantic, la aproximativ 240 de kilometri în largul coastei Cork, Irlanda, pe 29 august 1973.
În timpul a ceea ce altfel ar fi fost o misiune de rutină, apa a început să inunde secțiunea de la pupa a navei, care măsura aproximativ 1,8 metri în diametru, iar submersibilul Pesti III s-a scufundat la o adâncime de aproximativ 480 de metri.
Odată ce vehiculul a ajuns pe fundul oceanului, cei doi au făcut mai mult decât să verifice și să oprească scurgerile. Au făcut tot posibilul pentru a conserva oxigenul și, spre deosebire de Titan, ei au reușit să mențină comunicarea cu cei de la suprafață.
Pesti III era la o adâncime prea mare pentru scafandri, așa că salvatorii au început să caute alte opțiuni. Una era un submersibil al SUA, controlat de la distanță, numit CURV-III, conceput special pentru operațiuni de recuperare subacvatică. Garda de Coastă canadiană și Royal Navy au răspuns și ele. Două submersibile similare - Pisces II și Pisces V - au fost, de asemenea, trimise la fața locului.
Salvatorii au reușit să atașeze cabluri de submersibilul eșuat și astfel au început să ridice Pisces III până când acesta a apărut la suprafața apei.
Scoși din apă, Chapman și Mallinson au așteptat ceva timp până să respire aer curat. Salvatorii s-au luptat 30 de minute să deschidă trapa de acces.
Cei doi se aflau în capsulă de mai bine de 84 de ore și mai aveau oxigen pentru aproximativ 12 minute, când au fost scoși din submersibil.
USS Squalus
În largul coastei New Hampshire, submarinul diesel-electric USS Squalus executa o scufundare de probă în martie 1939, când defecțiunea unei supape a provocat inundarea unei părți a submarinului. Squalus a atins fundul apei la aproximativ 73 de metri, în largul Insulei Shoals.
Operațiunile de salvare au început a doua zi, conform Comandamentului Istorie și Patrimoniu din cadrul Marinei. Pentru prima dată, Marina a folosit camera de salvare McCann - o cameră de oțel în formă de clopot, sau pară - care a fost coborâtă la submarin și a transportat cu succes membrii echipajului la suprafață. În 13 ore, au fost salvați 33 de membri ai echipajului care au supraviețuit incidentului. Alți douăzeci și șase s-au înecat în accidentul inițial.
„În timpul crizei, și tot timpul în care am fost pe fund, toți au dat dovadă de sânge rece și precizie în îndeplinirea sarcinilor la posturile lor”, conform mărturiei unuia dintre supraviețuitori, locotenentul W.T. Doyle. „Ordinele comandantului au fost executate prompt și eficient. În ciuda temperaturii scăzute și a spațiilor înghesuite, nu au existat plângeri”.
Mini-submarinul rusesc
În 2005, un mini-submarin rusesc AS-28 s-a scufundat în Oceanul Pacific după ce s-a încurcat într-o plasă de pescuit.
AS-28 a fost trimis să investigheze o antenă de supraveghere subacvatică care fusese încurcată, de asemenea, în plase. În timp ce cerceta zona, submarinul a rămas blocat la o adâncime de aproximativ 190 de metri.
Șapte marinari captivi în vehiculul subacvatic au început să scrie scrisori de rămas-bun celor dragi, pe măsură ce rezervele de apă se terminau și aerul se împuțina. Dar cu doar câteva ore de oxigen de rezervă, o navă robotică britanică a reușit să elibereze mini-submarinul.
Membrii echipajului au povestit despre cele trei zile de întuneric și frig.
„A fost frig, frig, foarte frig. Nici măcar nu pot să descriu”, a spus un membru al echipajului, în timp ce marinarii mergeau la țărm, cu privirea pierdută și ochii injectați de sânge, după ce nava lor a fost desprinsă de cablurile care o aduseseră la suprafață.
La scurt timp după, oficialii ruși care investigau incidentul au găsit probleme care apăruseră în eforturile de salvare. Printre acestea s-au numărat și rapoarte conform cărora marina militară rusă ar fi refuzat inițial cererea submarinului de a fi remorcat, temându-se să nu fie deteriorat ansamblul antenei subacvatice.
Raportul a adus aminte de deciziile greșite în cazul tragic al submarinului Kursk din 2000. Atunci, majoritatea celor 118 membri ai echipajului au fost uciși pe loc, însă pe măsură ce submarinul s-a scufundat pe fundul mării, la doar aproximativ 110 metri adâncime, 23 de bărbați au reușit să fugă într-un compartiment din spate, unde au așteptat ajutor. Dar întârzierile în lansarea unei operațiuni de salvare, și apoi în căutarea ajutorului occidental, au condamnat echipajul rămas, care a murit în principal prin sufocare.
Submarinul indonezian
În urmă cu doi ani, un submarin indonezian a dispărut în largul insulei stațiunii Bali, cu 53 de marinari la bord.
Submarinul a pierdut contactul după ce i s-a acordat permisiunea de a intra în imersiune. Ministerul Apărării a declarat că un elicopter a observat mai târziu o pată de petrol lângă locul unde a început scufundarea.
Marina indoneziană a lansat o căutare frenetică și a anunțat că submarinul va rămâne fără oxigen în următoarele zile. Un robot subacvatic echipat cu camere video a găsit submarinul pierdut zăcând rupt în cel puțin trei bucăți pe fundul oceanului, la o adâncime de 838 de metri. Toți cei 53 de membri ai echipajului au murit.
Cauza scufundării submarinului diesel construit în Germania rămâne incertă. Marina a declarat anterior că o defecțiune electrică ar fi putut lăsa submarinul în imposibilitatea de a executa procedurile de urgență pentru a reveni la suprafață. Costumele de supraviețuire în caz de urgență, care sunt în mod normal ținute în cutii, au fost găsite plutind, ceea ce aparent indică că echipajul ar fi încercat să le îmbrace în timpul incidentului.
USS Thresher
În 1963, echipajul unei nave de salvare a ascultat neputincios un mesaj de rău augur - „depășirea adâncimii de testare” - transmis de submarinul cu propulsie nucleară USS Thresher, înainte ca acesta să se dezintegreze sub presiunea zdrobitoare a apei oceanului. Au murit 129 de marinari și civili în timpul unei scufundări de testare, în largul Cape Cod.
A existat o căutare masivă compusă din forțe aeriene și vase de suprafață care au folosit sonare, magnetometre și detectoare de radiații. Au fost recuperate doar câteva resturi care pluteau la suprafață. Dar abia câteva luni mai târziu, un batiscaf de cercetare folosit la scufundări de mare adâncime a descoperit epava la aproape 2.600 de metri.
Rămășițele submarinului acoperă peste 1,5 kilometri de fund oceanic, la o adâncime de 2.590 de metri, potrivit oceanografului Robert Ballard.
Editor : Liviu Cojan
