FOTO & VIDEO. Reportaj despre orașul din Europa în care zeci de mii de oameni mor din același motiv
Zeci de mii de oameni care se îmbolnăvesc și mor din același motiv pare o exagerare grosolană la prima vedere. Când m-am convins că este întra-devăr așa, m-am urcat în primul tren și am traversat Italia de la nord la sud, în căutarea unei explicații, transmite Sergiu Balaban, corespondentul Digi24 în Italia, într-un reportaj despre oamenii care trăiesc în cel mai poluat oraș din vestul Europei.
Unsprezece ore pe tren, timp în care am continuat să citesc statistici, articole, mărturii ale localnicilor, rapoarte ale Tribunalului și documente publicate din ancheta care a început acum mulți ani de zile. Sunt 1.000 de kilometri de la Milano la Taranto, dar pe scaunul unui tren care merge cu 300 de kilometri pe oră, nici nu-ți dai seama când trece timpul. Am ajuns acolo după ce a apus soarele, în cea mai lungă zi din an și, la fel ca la Brașov, am găsit pavajul din gară în reconstrucție. O gară dintr-un oraș cu aproape două sute de mii de locuitori. Mică dar îngrijită, cu o sală de așteptare care devine, după ce apune soarele, adăpostul oamenilor de pe stradă.
Eram așteptat la singurul bed&breakfast din zona industrială. Un apartament al unui bloc împărțit cu multă ingeniozitate de vreun arhitect italian în mici camere, unde eu am găsit tot ce aveam nevoie: baie, pat și televizor.
Eram deja înscris într-un grup al localnicilor de pe o rețea de socializare, așa că mi-am permis să-i întreb pe ei unde aș putea să mănânc ceva bun, tradițional. Am fost surprins de ospitalitatea oamenilor care îmi dădeau impresia că imediat aprind artificiile pentru mine. Eram un alt jurnalist străin, venit în orașul lor să le afle povestea. Încercau să-mi arate cât sunt de recunoscători că am ajuns acolo și cât de bucuroși sunt că o altă țară din Europa va ști de problemele lor.
Am plecat pe jos către centru. Am mers doi kilometri și am trecut două poduri fără să întâlnesc un suflet de om. Era pustiu. Pe alocuri îmi era chiar frică să nu mi se ceară telefonul, portofelul sau papucii și să n-am cui să cer ajutor. Sudul Italiei este, să zicem, celebru pentru asta. Dar nu m-a răpit nimeni și am ajuns întreg în centrul orașului nou. O zonă în care n-am putut să găsesc vreun lucru negativ. Miros de mâncare bună, străzi înguste, muzică napoletană de pe micile ganguri laterale pe care copii de toate vârstele alergau energic. Unii desculți și murdari de praful străzilor și al caselor din cărămidă sau piatră, vechi de secole și niciodată renovate.
A doua zi a început devreme pentru mine. Plănuisem încă din Milano să întâlnesc mai mulți oameni de-ai locului și nu aveam timp de pierdut. Am văzut așadar, pentru prima dată la lumina zilei, Taranto. Ei bine, Taranto este cât se poate de industrial. Și ce nu este industrial, este abandonat. Fondat de spartani în 706 înainte de Hristos, este acum principala bază navală italiană, dar și cel mai poluat oraș din Italia și din Europa de Vest. Cauza este complexul industrial, care văzut din satelit, este de două ori mai mare decât orașul în sine.
Deasupra orașului, doar în anul 2010, potrivit Tribunalului din Taranto, au fost eliberate 11 mii de tone de dioxid de azot, 11 mii de tone de dioxid de sulf, 4159 de tone de praf, 7 tone de acid clorhidric și multe alte otrăvuri. Crom, nichel sau plumb sunt doar câteva dintre ele. Expertiza magistraților are patru pagini rezervate acestor elemente și pe unele dintre ele, cred, numai cei olimpici la chimie le cunosc. Pe baza ei compania a fost acuzată de către Tribunal de "dezastru de mediu premeditat" și de "emiterea în atmosferă a substanțelor nocive provocând boli și moarte".
În 7 ani, potrivit aceleiași expertize a Tribunalui, 11.550 de oameni au murit din cauza poluării. 1650 de decese pe an, și alți 26.999 s-au îmbolnăvit. Numai că, la fel ca în orice țară cu un Guvern care se gândește la popor, imediat după acuzațiile Tribunalului și sechestru, asta prin 2012, ministrul mediului face recurs și la scurt timp dă un decret care permite reluarea activității. Pe baza promisiunii că în câțiva ani, compania o să facă ceva pentru mediu și pentru localitate.
În aceeași perioadă se descoperă că apa mării conține dioxină peste limita imaginabilă și că scoicile cu păr, cele crescute pe fundul mării, specifice zonei, sunt otrăvitoare. Zeci de kilometri în jurul zonei industriale devin interziși pentru că din pământ izvorăște o apă neagră și cleioasă. Mii de animale sunt sacrificate, fermele din apropiere sunt abandonate. Câteva mame descoperă că laptele lor matern conține cea mai mare cantitate de dioxină descoperită vreodată într-un organism viu. Încep să apară în presa națională și internațională cazuri ale copiilor de numai câțiva ani cu tumori la plămâni, la prostată, la creier.
Ianuarie 2017, în Taranto mor cei mai mulți oameni din ultimii 17 ani. O televiziune din Italia publică date actualizate: riscul de tumoare de pleură ajunge la 424%, riscul de tumoare la plămâni la 55% și mortalitatea în rândul copii sub un an de viață este de 21%.
Am văzut cu ochii mei casele, gardurile, trotuarele oxidate de mineralul care zboară din zona industrială și se împrăștie prin cartierele din apropiere ori de câte ori bate vântul. Am văzut panourile puse la intrarea în parcuri care atenționează oamenii că este o zonă interzisă. Profesorul Alessandro Marescotti avea să-mi demonstreze, fără analize chimice, ce fel de praf este. Folosind un banal magnet.
Un praf din cauza căruia, recent, autoritățile au decis să închidă școlile atunci când bate vântul. Este de fapt mineralul depozitat sub cerul liber în parcul industrial, amestecat cu ce eliberează în atmosferă oțelăria. În cantități mult mai mici față de anii trecuți.
Promisiunea făcută în 2012 a rămas la stadiul de promisiune. Nimic nu s-a concretizat în Taranto, așa că Guvernul actual a mai tăiat doi ani din termenul inițial. Apoi încă un an.
Acum, sub presiunea autorităţilor locale şi regionale, a ecologiştilor şi cercetătorilor de peste tot din lume dar şi în faţa statisticilor cu mii de decese şi îmbolnăviri din cauza poluării, reprezentanţii fabricii au promis că de la începutul anului viitor vor începe lucrările de modernizare. Lucrări ce ar fi trebuit să înceapă în 2015. Autoritățile locale sunt însă nemulțumite și revoltate. Cum altfel ar putea fi, când un oraș cu 2600 de ani de istorie se distruge văzând cu ochii.
În afara zonei industriale, surprinzător în mod neplăcut, centrul vechi nu este cartea de vizită a orașului. Din contră, casele se prăbușesc și mulți și-au abandonat activitățile. Nici măcar din punct de vedere culinar Taranto nu mai este atrăgător, locul care în trecut era aglomerat de pescari din partea locului ce încercau să vândă scoicile sau peștele prins pe mare este astăzi pustiu. Comercializarea și pescuitul în apropierea portului nu mai sunt permise tocmai pentru a evita otrăvirea localnicilor și turiștilor. Vânzători ambulanți sunt însă la tot pasul, pe unii i-am văzut vânzând fructe la câțiva pași de hornul care emitea, acum numai câțiva ani, cea mai mare cantitate de dioxină din Europa.
Nu departe de pământurile de foc, locul din sudul Italiei în care în anii 2000 s-au descoperit vaste zone de deșeuri toxice îngropate de mafie, Taranto rămâne singurul oraș cu propriul observator de mortalitate. Și care, din păcate, nu dă deloc vești bune.
În afara bulei roșii, orașul este frumos în felul lui și merită vizitat. Nu o să dați piept cu armate de turiști, iar plajele te lasă fără cuvinte.
Tarantinii sunt de două ori mai primitori decât în restul sudului, dar să nu vă speriați dacă o să se uite lung la voi în sens, aș zice... compătimitor.
Eu între timp m-am întors într-un oraș în care poluarea era, acum două săptămâni, de cinci ori mai mare decât de obicei. Milano. În nordul Italiei, care, cică, a industrializat altfel. Aici un om nefumător, în termeni tarantini, "fumează" numai câteva zeci de țigări pe zi. Mai puțin decât cei din sud, care ajung și chiar depășesc atunci când bate vântul, o sută.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
