DIGIPEDIA. Emil Hurezeanu, despre „Germania furată” și cea mai mare companie din istoria omenirii
La „Digipedia”, în această săptămână, Emil Hurezeanu a ales un film despre „Germania furată”. Sau, mai precis, despre fosta Germanie de Est furată. Păstrând proporțiile, şi Germania, după 1990, a traversat perioade confuze, în care soluţiile pripite şi egoiste au produs prejudicii materiale şi suferinţe umane.
Ne interesează, mai precis, spune Emil Hurezeanu, soarta acelui colos capitalist funcţionând cu materie primă comunistă, Treuhandanstalt - cea mai mare companie din istoria omenirii.
Această instituţie, autodizolvată în 1994, a avut 3000 de angajaţi, a gestionat mii de întreprinderi, milioane de hectare de pământ, 4 milioane de angajaţi - un patrimoniu evaluat în 1990 la undeva între 400 şi 600 de miliarde de mărci vest-germane.
Ideea era ca întreaga proprietate de stat sau a oamenilor muncii din fosta RDG să revină sau să ajungă în mâini private, repede, fără pierderi şi dureri prea mari. A fost o experienţă parţial reuşită, dar şi dramatică, chiar traumatizantă. Beneficiile economice n-au fost spectaculoase, efectele sociale au fost dureroase. Nu politicile de industrializare sau reindustrializare au avut prioritate, nici cele de reparaţie sau reintegrare sociala, ci eficientizarea prin lichidare sau vânzare.
Unul din primii lideri ai acestui mamut politico-economic a fost asasinat în aprilie 1991 - e vorba de social-democratul Detlev Rohweder, care, de fapt, a fost mai degrabă adeptul unor privatizări în folosul salariaţilor, nu al capitalului. Nici până azi asasinul, presupus membru al unei ramuri obscure a Brigăzilor Roşii - teroriştii de extremă-stânga din RFG - n-a fost descoperit.
Filmul de la „Digipedia” se numeşte „Goana după aur”. Veţi regăsi aici multe din personajele şi reflexele propriei noastre tranziţii, între care Nepriceperea, Frauda şi Paguba. Norocul germanilor a fost că, fie şi uneori prin transferuri abuzive, Germania de Est a avut în Germania de Vest un tutore mai bogat şi mai puternic care a putut să acopere şi să asume astfel toate efectele colaterale perverse.
Noi, singuri pe lume în 1989, am rămas singuri cu noi înşine, între timp.
Din film aflăm că dificultăţile noastre n-au fost doar ale noastre. Vom vedea că nimeni nu e scutit de tentaţia corupţiei pe seama statului. În sfârşit, vom fi miraţi să constatăm că până şi germanii se pot grăbi, pot improviza şi reuşesc chiar să dea chix. Ideile, creativitatea, libertatea, dar şi disciplina asumată a moralei publice, competenţa dobândită cu eforturi, o clasă politică a meritului - iată care sunt instrumentele progresului.
Genele etnice, dreptul sângelui, haşurile psihologiei popoarelor, care împart prea repede lumea între heruvimi şi cimpanzei, sunt contrazise de realitate. Vom fi, oarecum, consolaţi după acest film. Cu precizarea că germanii au învăţat mai mult din greşelile de acum 80 sau 25 de ani, în timp ce noi, mai puţin.
Acesta este filmul despre Treuhandanstalt, „agenţia încrederii” sau oficiul transformării acvariului în ciorbă de peşte.
În 30 de luni, Treuhand a închis 4000 de întreprinderi, a aruncat în şomaj milioane de angajați ai fostei RDG şi a făcut datorii de sute de miliarde de mărci. S-au mai fraudat, într-un fel au altul, dar în general cu puţine condamnări şi despăgubiri, circa 20 de miliarde de mărci. Încă ceva.
Cazul combinatului chimic de la Leuna, lângă Halle, despre care s-a vorbit in film, este relevant şi pentru noi.
În numele intereselor Germaniei în relaţia cu Franţa, care, după ezitări tactice, a sprijinit strategic reunificarea Germaniei, guvernul Kohl a acceptat finanţarea în pierdere cu peste 3 miliarde de mărci a unui colos economic vândut grupului francez Elf-Aquitaine.
Rețineți dialogul: „Am transmis guvernului că pierdem prea mult după vânzarea cu succes a combinatului către francezi, prin continuarea subsidiilor mari şi secrete ale statului german". Răspunsul guvernului german: "Nu e treaba ta. Sunt cazuri când statele îşi permit să piardă în relaţiile dintre ele, în numele raţiunilor de stat, de nepătruns pentru muritorii de rând".
Întrebare: să fie şi EADS un astfel de caz, care ne obligă mai mult la tăcere şi discreţie decât la acţiune, pe noi şi germani, după 12 ani?
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
