Statul Darfur de Nord este centrul unora dintre cele mai grele lupte dintre Forțele armate sudaneze (SAF) și Forțele de sprijin rapid (RSF). O mare parte din teritoriu se află sub controlul unui mozaic de miliții diferite, cu agende concurente, care își schimbă periodic loialitatea. Poți avea garanția trecerii în siguranță din partea uneia, dar să fii blocat ulterior de o alta. În august, în cadrul discuțiilor de la Geneva conduse de SUA privind Sudanul, forțele armate sudaneze au fost de acord să permită fluxul de ajutoare peste frontiera dintre Ciad și Darfur, dar mai puțin de 200 de camioane au intrat în ultimele două luni - o fracțiune din ceea ce este necesar pe teren. Conflictul de 18 luni din Sudan a fost eclipsat drastic de războaiele din Ucraina și Gaza, dar ONU se teme că ar putea deveni mult mai mortal, transmite CNN.
„«La tasweer! La tasweer!» (Nu filmați! Nu filmați!), a strigat generalul, cu ochii plini de furie și fălcile încleștate în timp ce se îndrepta spre noi. Câțiva luptători au sărit din spatele camionului principal al miliției, împrăștiindu-se în jurul vehiculului nostru, cu puștile scoase. Al doilea camion care ne urmărea, de culoare cafeniu și încărcat cu o mitralieră grea, s-a oprit brusc pe partea noastră, îngrădindu-ne. A existat un moment de panică - aveau de gând să ne împuște?”, scrie Clarissa Ward, corespondent-șef internațional al CNN.
Aceasta a mers în Darfur pentru a relata despre ceea ce este considerată de către unii drept cea mai gravă criză umanitară din lume.
Dar lunile de planificare s-au năruit pentru echipa de jurnaliști în câteva momente, când au fost reținuți de o miliție condusă de cel pe care toată lumea îl numea generalul.
Cameramanul l-a asigurat: „Nu filmăm, nu filmăm”. Producătorul a coborât rapid din camion pentru a încerca să dezamorseze situația. „Suntem bine? Suntem bine?”, a întrebat el. Brusc, generalul a întors spatele și a luat o pușcă de la unul dintre soldații săi, înainte de a ținti prin savana plină de copaci.
„M-am simțit ușurată că arma nu era îndreptată spre noi, dar am fost totuși deranjată de comportamentul său haotic. M-am uitat rugător la șoferul nostru. «Ce se întâmplă?» Fața lui era cenușie. «Nu știu», a spus el. Generalul a tras un foc de armă. Ținta părea să fie o pasăre. A ratat.
Ajunsesem în Darfur de Nord cu o zi înainte. Scopul era să ajungem la Tawila, un oraș aflat sub controlul SLM-AW, o facțiune a Mișcării de Eliberare a Sudanului, condusă de Abdul Wahid al-Nur, o parte neutră în războiul civil din Sudan. Tawila se află la doar 51 de kilometri sud-vest de orașul asediat El Fasher, care este linia întâi a luptei cumplite pentru regiunea Darfur. Ca urmare, a devenit un fel de refugiu pentru zecile de mii de oameni care fug din oraș”, scrie jurnalista.
Conflictul de 18 luni din Sudan a fost eclipsat drastic de războaiele din Ucraina și Gaza, dar ONU se teme că ar putea deveni mult mai mortal: o confluență dură de foamete, strămutări și boli, atât Forțele armate sudaneze (SAF), cât și Forțele de sprijin rapid (RSF), cele două părți principale în conflict, fiind acuzate de crime de război.
Potrivit ONU, mai mult de 10 milioane de persoane au fost strămutate în urma violențelor, aproape un sfert din populația Sudanului. Mai mult de 26 de milioane de oameni - de trei ori populația orașului New York - se confruntă cu foametea acută.
În mod special, toate privirile sunt îndreptate către Darfur, unde un genocid a fost comis între 2003 și 2005 și unde crime de război feroce au sporit temerile că ce este mai rău s-ar putea întâmpla din nou.
În august, a fost declarată foametea în tabăra de persoane strămutate „Zamzam” din Darfur. Și totuși, doar o mână de jurnaliști internaționali au reușit să intre de la începutul războiului pentru a relata despre ceea ce se întâmplă.
„După multe luni în care nu am reușit să obținem permisiunea de a vizita Darfur de la SAF sau RSF, invitația conducerii SLM-AW de a vizita Tawila părea cea mai sigură cale de a intra și de a spune povestea.
Dar când am ajuns la locul de întâlnire convenit în orașul Abu Gamra, gazdele noastre nu erau de găsit. În schimb, în locul lor se afla o miliție rivală. Aveau două camionete Toyota Land Cruiser, încărcate cu propulsoare cu grenade și mitraliere grele. Șoferul nostru a fost dus în lanțuri la închisoarea orașului.
Timp de trei ore am fost interogați, unul câte unul, într-o cameră mică, fără ferestre. Aproximativ opt bărbați au pus întrebările. «De ce sunteți aici?», «Cine v-a trimis aici?», «Cine v-a dat permisiunea să fiți aici?» Am răspuns la întrebările lor, dar nu am primit nicio informație în schimb: cine erau acești bărbați sau ce voiau de la noi.
Când șoferul s-a întors mai târziu fără lanțuri, a existat un scurt moment de optimism. Poate că vom fi escortați până la frontieră și pur și simplu instruiți să nu ne mai întoarcem. Dar militanții ne-au urcat în vehicul și ne-au ordonat să îi urmăm. Convoiul nostru a virat rapid pe un drum de pământ, îndreptându-se mai mult în Darfur. În acel moment, generalul și-a oprit brusc vehiculul și a început să strige la noi, înainte de a trage cu arma. Scopul, probabil, era să ne sperie. A funcționat.
Ne-am oprit din nou, poate o oră mai târziu, lângă albia uscată a unui râu mărginit de copaci. Cei mai tineri luptători au întins o rogojină și au adus o sticlă de lapte de cămilă pentru general și un alt bărbat mai în vârstă cunoscut drept șeful securității, care purta un turban și ohcelari de soare care îi ascundeau un ochi lipsă. Tremurând, mi-am scos încălțămintea și m-am așezat în fața lor.
«Vă rugăm, suntem foarte speriați», le-am spus într-o arabă ezitantă. «Eu sunt mamă. Am trei băieței». Generalul părea dezinteresat, dar am putut vedea cum fața șefului securității se înmoaie. «Nu-ți fie frică, nu-ți fie frică», m-a asigurat el, «Suntem ființe umane».
Șeful securității ne-a cerut numerele de telefon ale partenerilor noștri, pentru a-i putea suna și a-i asigura că suntem bine. Cu reticență, i-am dat numărul soțului meu - nedorind să supun familia mea la stres, dar conștientă că ar putea fi și o modalitate prin care răpitorii noștri să îmi verifice povestea. Mai târziu, aveam să aflăm că un vorbitor de limbă engleză îi sunase pe soțul meu și pe soția lui Scott din orașul Port Sudan, aflat la mii de kilometri distanță de locul în care eram reținuți, pentru a le spune că suntem în siguranță și sănătoși, dar amenințându-i că vom fi închiși pentru mulți ani dacă vor vorbi despre asta cu cineva.
În următoarele 48 de ore, am fost ținuți sub pază armată de către general, șeful securității și aproximativ o duzină de soldați, unii care nu păreau mai mari de 14 ani. Detenția noastră a fost petrecută în aer liber, sub copaci de acacia. Fiind singura femeie și neavând un spațiu privat în care să mă ușurez, mi-am limitat consumul de apă și alimente. Somnul, atunci când venea, era o alinare, o pauză de la sentimentul apăsător de panică de a nu ști când îmi voi mai putea vedea copiii.
Ca jurnalist, nu vrei niciodată să devii povestea. Cu toate acestea, experiența noastră este instructivă pentru înțelegerea complexității conflictului din Darfur și a provocărilor legate de transportul alimentelor și ajutoarelor către cei care au cea mai mare nevoie de ele și de transmiterea poveștii către lume”, mai povestește jurnalista.
«Lumea nu ne vede, ajutorul nu vine»
În timpul călătoriei înspre și dinspre Darfurul de Nord, aceștia au petrecut multe ore traversând regiunea îndepărtată pe drumuri nisipoase. Au fost nevoiți să iasă de cel puțin 10 ori din nisip, după ce au rămas blocați, și au avut pană de cauciuc cel puțin o dată pe zi. Nu există drumuri asfaltate în zonă, ceea ce face și mai dificilă distribuirea ajutoarelor.
Dar în timp ce camioanele robuste cu anvelope adecvate pot ajuta la accelerarea acestui proces, problema accesului în teritoriu este mult mai greu de rezolvat. Statul Darfur de Nord este centrul unora dintre cele mai grele lupte dintre RSF și SAF. O mare parte din teritoriu se află sub controlul unui mozaic de miliții diferite, cu agende concurente, care își schimbă periodic loialitatea. Poți avea garanția trecerii în siguranță din partea uneia, dar să fii blocat de o alta la 15 km distanță.
În august, în cadrul discuțiilor de la Geneva conduse de SUA privind Sudanul, forțele armate sudaneze au fost de acord să permită fluxul de ajutoare prin Adre, cel mai mare punct de frontieră dintre Ciad și Darfur. Dar mai puțin de 200 de camioane au intrat în ultimele două luni - o fracțiune din ceea ce este necesar pe teren - și doar câteva dintre acestea au ajuns în tabăra Zamzam, afectată de foamete, de lângă El Fasher, unde aproape o jumătate de milion de oameni se luptă să supraviețuiască.
La începutul acestei luni, organizația Medici fără Frontiere (MSF) a anunțat că va fi nevoită să își suspende operațiunile în Zamzam.
„Acesta este un dezastru pentru noi. Știind că avem echipa pe teren capabilă să lucreze și că această suspendare se datorează fie impedimentelor administrative, fie blocajelor din partea părților beligerante este, desigur, frustrant. Continuăm să insistăm... Nu putem abandona acești oameni”, a spus Michel Lacharité, șeful operațiunilor de urgență ale MSF, pentru CNN.
Haosul este amplificat de dificultatea comunicațiilor. În timpul șederii echipei de jurnaliști în Darfurul de Nord, au trecut pe lângă cel puțin șase turnuri de telefonie mobilă, niciunul nefiind operațional. Ordinea ierarhică a oricărui grup este marcată în mod clar de cel care are telefonul prin satelit.
Răpitorii au confiscat telefonul prin satelit folosit de echipa de jurnaliști, dar le-au permis să păstreze telefoanele mobile personale- încrezători că acestea nu vor funcționa niciodată.
„Și nu au funcționat. Unele dintre grupuri au sateliți Starlink pe care îi folosesc pentru a ține legătura. Dar pentru majoritatea oamenilor obișnuiți, există puține modalități de a lua legătura cu lumea exterioară. Rezultatul net al acestor provocări multiple este că ONG-urile, organizațiile pentru drepturile omului și jurnaliștii nu au aproape niciun acces în Darfurul de Nord.
«Lumea nu ne vede, ajutorul nu vine», mi-a spus șeful securității într-o după-amiază”, mai arată corespondenta CNN.
În schimb, cele mai valoroase și mai fiabile date despre situația de pe teren din Darfur provin de la sateliți.
Potrivit Laboratorului de cercetare umanitară de la Yale, care utilizează imagini din satelit pentru a crea o imagine a situației de pe teren, în primele două săptămâni ale lunii octombrie cel puțin 14 sate din Darfur au fost incendiate de RSF, sporind îngrijorarea că, după o relativă acalmie în timpul sezonului ploios, conflictul se acutizează din nou.
Dar imaginile din satelit pot spune doar o parte din poveste. Ele nu permit conectarea sau implicarea umană.
„În ultima noastră zi de detenție, generalul și șeful securității au dispărut pentru aproximativ șase ore, lăsându-ne în custodia tinerilor lor luptători. La un moment dat, mai mulți dintre ei ne-au spus să ne scoatem bagajele din mașină, spunând că îl duc pe șoferul nostru la piața locală. Noi patru ne-am uitat unii la alții neliniștiți. Aveau de gând să ne abandoneze? Sau să ne predea unui alt grup? Nu am avut de ales decât să facem ce ni s-a spus și să ne descărcăm echipamentul.
Mai târziu, când generalul și șeful securității s-au întors, erau bine dispuși. «S-a decis că veți fi eliberați mâine», ne-au spus ei. «Am crezut că sunteți spioni, dar acum puteți merge acasă». Un val de ușurare mi-a străbătut corpul. Au urmat zâmbete și strângeri de mână cu răpitorii noștri. Am pozat stângaci pentru o fotografie la marginea covorului care fusese închisoarea noastră improvizată.
Calvarul nostru se încheiase. Eram nevătămați și urma să ne întoarcem acasă. Teama și îngrijorarea au fost înlocuite rapid de un sentiment de dezamăgire amară, de eșec. Nu am ajuns la Tawila. Nu am reușit să vorbim cu oamenii din Darfur ale căror vieți au fost măcelărite de acest război civil feroce. Povești nespuse pe care lumea nu le va auzi niciodată”, conchide jurnalista.
Editor : A.C.
